Într-un sondaj realizat în rândul cercetătorilor din România în anul 2006, aceştia indicau ca principale probleme ale sistemului de cercetare următoarele: modalităţile de finanţare nu recompensau calitatea şi performanţa, ducând la o lipsă a încrederii în modul în care se acordă fondurile publice pentru cercetare; evaluarea era subiectivă, lipsind criterii obiective şi bazate exclusiv pe calitate şi performanţă; birocraţia era excesivă, inflexibilă şi inutilă, ducând la formalităţi descurajante; structurile sistemului erau prost organizate şi prost administrate; sistemul era subfinanţat; lipsea o viziune pentru viitorul cercetării; lipsea competenţa ştiinţifică a factorilor decizionali din sistem. Ulterior acestui sondaj a urmat perioada 2007-2008, în care finanţarea alocată cercetării din fonduri publice a crescut semnificativ, fără ca restul problemelor majore să fie rezolvate, după care în 2009 finanţarea a fost redusă.

Anul 2011 a fost un an care a marcat o serie de schimbări fundamentale în sistemul de cercetare din România, la care am contribuit activ în calitate de consilier al ministrului educației și cercetării, Daniel Funeriu. Aş vrea să trec aici în revistă aceste reforme, precum şi problemele majore ale sistemului care au rămas încă nerezolvate.

Progrese în alocarea fondurilor prin competiţiile de proiecte

Anterior, evaluarea proiectelor de cercetare depuse în cadrul competiţiilor din fonduri publice se făcea cu evaluatori din România. Pe de o parte, această situaţie ducea la grave conflicte de interese, deoarece comunitatea ştiinţifică relativ mică ducea la o probabilitate mare de relaţii personale între evaluaţi şi evaluatori. Pe de altă parte, tot din cauza comunităţii ştiinţifice relativ mici, existau multe cazuri în care era dificilă găsirea unor specialişti în domeniul proiectului evaluat, care să poată face o evaluare în cunoştinţă de cauză. Această situaţie a dus la o eficienţă mică a cheltuirii fondurilor publice pentru cercetare. Evaluarea proiectelor de către echipe compuse din experţi de nivel internaţional, în majoritate străini, a fost solicitată de o petiţie semnată de aproape 4.000 de cercetători, începând cu 2006. Această măsură a fost implementată abia în acest an, prin HG 133/2011, care impune o pondere de cel puţin 50% a experţilor din străinătate, pentru evaluarea fiecărui program şi proiect, cu excepţia proiectelor finanţate cu mai puţin de 20.000 euro, a celor din domenii cu specific românesc (limba şi literatura română sau drept românesc), şi a celor care sunt cofinanţate în proporţie de cel puţin 50% din fonduri private. Această măsură a fost aplicată pentru prima dată în cadrul competiţiei din 2011 pentru programele Idei şi Resurse umane, la care au fost utilizaţi numai experţi evaluatori din străinătate, ceea ce a eliminat conflictele de interese din cadrul evaluărilor.

Dacă dintre directorii proiectelor finanţate prin competiţiile anterioare procentaje importante, de peste 50%, nu aveau rezultate în cercetare cel puţin la nivelul celor aşteptate de la un proaspăt absolvent de doctorat dintr-o ţară occidentală, la noile competiţii s-au introdus, prin pachetele de informaţii elaborate de noul Consiliu Naţional al Cercetării Ştiinţifice (CNCS) şi aprobate de Autoritatea Naţională pentru Cercetare Ştiinţifică (ANCS), standarde minimale de eligibilitate pentru directorii de proiect, care asigură faptul că fondurile publice nu vor mai putea fi cheltuite prin proiecte de aşa-zisă cercetare care sunt conduse de persoane care nu au făcut de fapt cercetare.

Finanţarea de bază va urmări performanţa instituţională

Aproximativ 20% din bugetul ANCS a fost alocat în anii anteriori pentru Programul Nucleu, de care au beneficiat institutele naţionale de cercetare-dezvoltare (INCD). Acest program avea de facto rolul unei finanţări de bază, deşi acorda finanţare prin proiecte. Deşi teoretic fondurile din cadrul acestui program erau acordate prin competiţie, evaluarea era organizată de către Colegiul consultativ, care era compus în majoritate din directori ai INCDurilor finanţate, aflaţi deci într-un conflict de interese. Rezultatul era o corelare destul de slabă între finanţarea alocată şi performanţa institutelor finanţate. În urma OG 6/2011, Programul Nucleu a fost înlocuit cu două alte linii de finanţare, finanţarea de bază şi finanţarea instituţională complementară de susţinere a performanţei. Finanţarea de bază se va acorda numai instituţiilor de cercetare certificate în urma unei evaluări instituţionale realizată de către echipe de experţi evaluatori din care cel puţin 50% vor fi din străinătate (vedeţi HG 1062/2011). De finanţarea de bază pot beneficia INCDurile, institutele academiilor şi alte instituţii publice sau de drept public, centrele internaţionale, structurile din cadrul instituţiilor publice, cu excepţia celor finanţate parţial sau integral de la bugetul de stat (în sensul unei finanţări de bază acordate direct). De finanţarea instituţională complementară pot beneficia toate instituţiile şi unităţile de drept public şi de drept privat fără scop patrimonial, evaluate şi clasificate la nivelurile A+, A sau A- în urma evaluării instituţionale. În recenta clasificare a universităţilor şi ierarhizare a programelor de studii universitare, realizată în baza noii legi a educaţiei, cercetarea a avut un rol extrem de important, ceea ce va motiva universităţile să acorde o atenţie sporită cercetării şi calităţii acesteia. Aceste mecanisme de evaluare şi finanţare instituţională asigură direcţionarea fondurilor publice către cele mai performante instituţii de cercetare.

Standarde minimale pentru promovări

Printr-o serie de ordine ale ministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului (OMECTS 4478, 4691, 4692/2011) au fost adoptate noi standarde minimale, bazate pe rezultatele anterioare în cercetare, pentru cei care doresc să candideze la posturi de profesor sau conferenţiar universitar, de cercetător ştiinţific gradele I şi II, sau pentru a obţine abilitarea şi deci dreptul de a conduce doctorate. Astfel se asigură faptul că orice persoană care obţine un astfel de post are o activitate anterioară în cercetare cu o relevanţă de depăşeşte un prag minimal, măsurat prin criterii care corespund bunelor practici internaţionale.

Simplificarea birocraţiei

Birocraţia aferentă derulării proiectelor de cercetare finanţate din fonduri publice a fost diminuată prin simplificarea devizului cadru al proiectelor, în care cercetătorii trebuie să raporteze sumele pe diverse categorii de cheltuieli, prin HG 134/2011. Pachetele de informaţii ale noilor competiţii organizate de CNCS au eliminat şi ele o parte din sarcina birocratică anterioară, fiind eliminată, de exemplu, procedura de avizare internă care era de obicei o simplă formalitate care ocupa inutil timpul cercetătorilor. Există însă posibilităţi suplimentare de îmbunătăţire a pachetelor de informaţii, în special a celui aferent programului Parteneriate, în sensul simplificării anexelor şi clarificării tuturor aspectelor esenţiale ale programului.

Restructurări instituţionale

Cele trei agenţii de finanţare a cercetării care existau anterior (UEFISCSU, CNMP, AMCSIT) au fuzionat în cadrul UEFISCDI, ca urmare a măsurilor de raţionalizare instituţională luate la nivelul Guvernului şi pentru asigurarea unei administrări unitare a programelor de finanţare (OG 74/2010). Administrarea programului Capacităţi a trecut de la ANCS la UEFISCDI, pentru ca ANCS să se se poată elibera de sarcini pur contabiliceşti pentru a se focaliza asupra rolului său principal, de elaborare, aplicare, monitorizare şi evaluare a politicilor în domeniul cercetării-dezvoltării. Din păcate, calitatea activităţii personalului UEFISCDI, ca de altfel şi cea a activităţii funcţionarilor din cadrul ANCS, nu se ridică încă la nivelul necesar unui sistem de administrare a cercetării care a trecut de la stadiul în care sprijinea un mediu care în mare măsură mima cercetarea la un stadiu în care trebuie să respecte bunele practici internaţionale referitoare la alocarea fondurilor publice destinate cercetării şi să contribuie activ la creşterea performanţei cercetării din România.

Responsabilităţile consiliilor ştiinţifice pentru coordonarea programelor de finanţare a cercetării, care se bazau anterior mai mult pe cutume decât pe reglementări clare, sunt acum clar reglementate (HG 133/2011, OMECTS 3794, 3795, 4087, 4088, 5514, 5527/2011). Colegiul Consultativ pentru Cercetare, Dezvoltare şi Inovare, care coordona anterior programul Parteneriate, se ocupă acum, în principal, de evaluarea instituţională şi asigurarea de consultanţă pentru ANCS. Deoarece cercetarea fundamentală nu este doar un apanaj al învăţământului superior, fostul Consiliu Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul Superior (CNCSIS) s-a reorganizat, prin noua Lege a educaţiei naţionale, sub denumirea de Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice, care coordonează programele Resurse Umane, Idei şi Capacităţi. Programele Parteneriate şi Inovare sunt acum coordonate de nou-înfiinţatul Consiliu Naţional pentru Dezvoltare şi Inovare (CNDI), care a înlocuit fostul Consiliu al Inovării. Coordonarea comună a celor două programe ar putea asigura o mai bună orientare spre aplicaţii a programului Parteneriate, care, deşi era destinat cercetării aplicative şi dezvoltării, a avut puţine rezultate cu potenţial aplicativ real. Tot din acelaşi motiv, CNDI include acum mai multe persoane care provin din firme de înaltă tehnologie şi din mediul economic – Softwin, Honeywell, Renault, Infineon, MB Telecom, FrieslandCampina, Asociaţia de Investiţii Private şi Capital de Risc din Sud-Estul Europei. Dacă anterior Colegiul Consultativ era dominat de directori ai INCDurilor, iar CNCSIS era compus din reprezentanţi ai universităţilor, consiliile care le-au înlocuit includ persoane selectate exclusiv pentru competenţa lor în domeniile pe care le acoperă consiliile, din toate tipurile de instituţii de cercetare. Pentru asigurarea coerenţei între activităţile consiliilor, care erau anterior disparate, preşedinţii şi vicepreşedinţii CNCS şi CNDI sunt acum membri ai Colegiului Consultativ. Dacă anterior cercetătorii se plângeau de lipsa competenţei ştiinţifice a factorilor decizionali din sistem, acum atât ministrul educaţiei şi cercetării şi preşedintele ANCS, cât şi membrii consiliilor consultative de nivel naţional din cercetare sunt persoane cu o competenţă profesională probată pe plan internaţional. De exemplu, Alexandru Babeş, preşedintele CNCS, este printre puţinii cercetători din România care a publicat în revista Nature, care alături de Science sunt cele mai prestigioase reviste ştiinţifice. Florin Talpeş, preşedintele CNDI, este liderul firmei Softwin, realizatorul antivirusului Bitdefender, unul din puţinele produse româneşti de înaltă tehnologie care a reuşit să se impună pe pieţele internaţionale.

Alte reglementări recente relevante pentru cercetare sunt cele referitoare la doctorat, din Legea educaţiei naţionale şi Codul studiilor universitare de doctorat (HG 681/2011). Acestea prevăd alocarea prin competiţie de nivel naţional a finanţării pentru doctorat (începând cu 2012) şi refocalizează doctoratul pe activitatea de cercetare. De asemenea, a fost reactivat Consiliul Naţional de Etică a Cercetării, care sub componenţa anterioară nu a reuşit să penalizeze niciunul din plagiatele academice, şi i s-au acordat pârghii legislative sporite pentru pedepsirea încălcării eticii cercetării, inclusiv a plagiatului (Legea educaţiei naţionale, OG 28/2011, OMECTS 5735/2011).

Probleme rămase

Blocarea posturilor din instituţiile publice a avut un efect negativ asupra sistemului de cercetare, care necesită o triplare a numărului de cercetători pentru a atinge media europeană a acestuia raportată la populaţie. De asemenea, rămân încă în vigoare prevederi anacronice şi contraproductive referitoare la condiţionarea de vechime a accesului la posturi de cercetare, din Legea nr. 319/2003 – Statutul personalului de cercetare-dezvoltare. Tot prevederile din această lege îngreunează angajarea pe perioadă determinată a cercetătorilor finanţaţi din proiecte de cercetare. Modalităţile de echivalare în ţară a diplomelor obţinute la universităţile prestigioase din străinătate nu au fost încă simplificate suficient. Angajarea cercetătorilor străini în ţară este îngreunată de măsuri birocratice inutile – Directiva 2005/71/CE care dorea simplificarea accesului în UE a cercetătorilor din state terţe a fost implementată eronat în legislaţia românească în 2007 (OU 194/2002), astfel încât în prezent procesul de acordare a vizei unui cercetător este mai dificil decât cel prin care se acordă viza unui simplu muncitor, în condiţiile în care România are un mare deficit de cercetători şi toate ţările avansate utilizează importul de creiere pentru a-şi asigura superioritatea tehnico-ştiinţifică şi economică. De asemenea, Legea bugetului pentru anul 2012 a amânat din nou acordarea a 1% din PIB pentru cercetare, ţintă mereu asumată de mai multe guverne şi de mediul politic, ultima dată prin Legea educaţiei naţionale din 2011, dar care este amânată an de an. Deşi fondurile acordate cercetării de la bugetul de stat în 2012 vor creşte cu 12% faţă de cele din anul anterior, creşterea este insuficientă având în vedere ţinta de 1% din PIB stabilită acum pentru 2013. Rămâne de văzut dacă CNDI va reuşi să relanseze legătura dintre cercetare şi mediul economic, prin organizarea unor competiţii conforme cu bunele practici internaţionale şi realităţile româneşti, pentru programul Inovare.

Concluzii

Reformele care au avut loc în 2011 vor asigura optimizarea eficienţei alocării fondurilor publice pentru cercetare, faptul că ele urmează performanţa ştiinţifică, măsurată conform bunelor practici internaţionale. Şansa sistemului de cercetare este ca, ca urmare a deblocării posturilor din universităţi şi institute şi a unei disponibilităţi sporite a fondurilor pentru cercetătorii performanţi, să revină în ţară un număr semnificativ de cercetători bine pregătiţi din diaspora, care să ridice media nivelului ştiinţific din România şi să asigure astfel competitivitatea ţării în anii care vor urma, în care economia va depinde din ce în ce mai mult de cunoaştere.

Acest articol a fost publicat în numărul din 22 decembrie 2011 al revistei MarketWatch şi pe blogul membrilor asociaţiei Ad Astra.

Public aici un interviu acordat d-nei Iulia Cantor-Salzani pentru revista Convergence a Centrului Român din Strasbourg, o asociaţie formată din români din Franţa şi francezi interesaţi de România. Interviul a apărut într-o formă editată în numărul 5/2009 al revistei.

În 2009, la Salonul Internaţional de Inventică de la Geneva, o invenţie românească a câştigat marele premiu. Anul trecut, la acelaşi salon, mai bine de 20 de invenţii româneşti au fost premiate. În ciuda reuşitelor cercetării româneşti, bugetul alocat cercetării in 2009 reprezintă o treime din bugetul pe 2008. Care este astăzi situaţia cercetării româneşti?

Într-adevăr, bugetul cercetării din 2009 a suferit o scădere dramatică faţă de anul anterior, în condiţiile în care toate strategiile din domeniu, angajamentele guvernamentale faţă de UE, recomandările europene şi Pactul Naţional pentru Educaţie, semnat de toate partidele politice parlamentare in 2008, prevedeau o continuare a creşterii bugetului alocat cercetării din surse publice, până la 1% din PIB. În acest an, cercetarea va beneficia de 0,25% din PIB, faţă de 0,38% din PIB în anul anterior. Bugetul alocat proiectelor finanţate în urma unor competiţii a suferit o scădere şi mai dramatică, de aproximativ 50% faţă de anul anterior.

Majoritatea proiectelor de cercetare cu finanţare guvernamentală în derulare au suferit tăieri de fonduri între 30 si 80%, iar competiţiile anuale pentru proiecte au fost sistate în acest an. În unele cazuri, fondurile alocate au fost sub cheltuielile deja făcute în cadrul proiectelor conform contractelor şi cerinţelor anterioare ale agenţiilor de finanţare. Deci unele instituţii de cercetare se văd în situaţia de a nu-şi putea recupera cheltuieli deja făcute în beneficiul public, deoarece statul nu şi-a respectat angajamentele contractuale. Mulţi cercetători, şi în special cei care erau dedicaţi 100% cercetării fundamentale şi nu aveau venituri din alte surse sau tinerii care nu aveau posturi permanente, au rămas fără salarii şi se văd în situaţia de a trebui să-şi caute de lucru în străinătate.

Marele premiu de la Salonul Internaţional de Inventică de la Geneva a arătat potenţialul cercetătorilor romani, deşi nu este neapărat reprezentativ pentru cercetarea finanţată din fonduri publice, deoarece acea invenţie a fost realizata exclusiv din fonduri private; realizatorii ei au solicitat fonduri publice, dar nu le-au obţinut. Însă într-adevăr a existat în ultimii 2-3 ani o tendinţă pozitivă în rezultatele cercetării româneşti, motivată de infuzia crescută de fonduri publice care a fost oprită în 2009.

Aş face şi o distincţie între marele premiu acordat la salonul de la Geneva şi diversele medalii acordate acolo: dacă marele premiu este într-adevăr o distincţie remarcabilă, iar invenţia românească premiată în acest an este una care este în curs de aplicare şi e brevetată la principalele oficii de brevete din lume, medaliile obţinute la Geneva, chiar cele de aur şi argint, nu reprezintă mai mult decât o diplomă de participare, ele nefiind menţionate pe lista de premii de pe site-ul evenimentului.

Există parteneriate internaţionale care nu vor putea fi duse la capăt?

Dacă proiectele se bazau pe finanţarea acordată de guvernul român, ele au fost probabil afectate. Mai important decât parteneriatele internaţionale este însă faptul că s-a pus în pericol capacitatea României de a avea un corp de oameni de ştiinţă profesionişti, de a avea o prezenţă proprie în ştiinţa şi tehnologia mondială. Viitoarele provocări care ne aşteaptă (criza climatică, cea energetică, posibile pandemii de gripa), precum şi faptul că o economie performantă se bazează din ce în ce mai mult pe ştiinţă şi tehnologie, necesită ca orice ţară care se preocupă de viitorul ei să acorde grija cuvenită oamenilor de ştiinţă.

Câte institute există în prezent în România?

Există aproximativ 300 de instituţii care au rezultate de nivel internaţional în cercetare. Aproximativ 56% din rezultatele cercetării provin din universităţi, 20% de la Institutele Naţionale de Cercetare-Dezvoltare, 15% de la institutele Academiei Române.

Câte dintre ele riscă închiderea definitivă din lipsă de fonduri?

Atât institutele cât şi universităţile au fost afectate de tăierea fondurilor. Institutele sunt cele mai vulnerabile, deoarece pentru multe dintre ele proiectele de cercetare reprezintă principala sursa de finanţare.

Tinerii cercetători reproşează modul în care se alocă fondurile pentru proiecte, susţinând că sunt prioritari cercetătorii cu o cariera importantă, instalaţi în posturi cheie. Care sunt criteriile de acordare a fondurilor?

În afară de finanţarea de bază a instituţiilor, fondurile pentru cercetare se acordă pe baza unor competiţii. Cercetătorii propun proiecte, care sunt evaluate de alţi cercetători, iar câştigătorii obţin finanţare. Problema fundamentală a competiţiilor româneşti este faptul că, cu o singură excepţie, marea majoritate a evaluatorilor au fost cercetători din România. Deoarece comunitatea ştiinţifică este mică, sunt inevitabile conflictele de interese şi apariţia traficului de influenţă. Soluţia, folosită de majoritatea ţărilor de dimensiunea României sau chiar mai mari, este utilizarea evaluatorilor internaţionali. Am iniţiat chiar o petiţie, susţinută de peste 3.800 de semnături, care a cerut utilizarea evaluatorilor internaţionali la competiţiile de finanţare a cercetării din România. Din păcate, Autoritatea Naţionala pentru Cercetare Ştiinţifică nu a dat încă un răspuns oficial acestei petiţii.

În Topul 500 Shanghai din 2008 nu figurează nicio universitate românească, iar bugetele pentru cercetare şi învăţământ au fost reduse. Totuşi, cercetarea românească dă rezultate. Este acesta un paradox românesc?

Nu este niciun paradox; există într-adevăr rezultate de excepţie ale cercetării româneşti, dar ele sunt izolate într-o mare de mediocritate. Tendinţele pozitive din ultimii ani s-au datorat faptului că, în condiţiile unui flux mai mare de finanţare, au putut beneficia de fonduri şi cei care fac într-adevăr cercetare, în timp ce, anterior, beneficiau de finanţări în principal cei cu influenţă în sistem.

Actuala reducere a fondurilor are şansa să fie un lucru pozitiv dacă Autoritatea Naţională pentru Cercetare Ştiinţifică (ANCS) ar folosi acest prilej pentru a separa grâul de neghină, pentru a finanţa doar grupurile care au rezultate reale, de nivel internaţional. Din păcate, reacţia ANCS şi a agenţiilor din subordinea ei la tăierea fondurilor pentru cercetare a fost una de tip comunist, ce a dus la tăierea fondurilor tuturor proiectelor, în loc să se fi tăiat fondurile doar grupurilor fără rezultate.

La douăzeci de ani după căderea regimului comunist, exodul tinerilor cercetători romani în Occident sau în SUA este încă de actualitate? Există o strategie care să stopeze acest fenomen?

În ultimii 2-3 ani, ca urmare a creşterii fondurilor alocate cercetării (anterior anului 2009), exodul tinerilor cercetători a scăzut. Au existat programe speciale de finanţare a cercetătorilor români din străinătate care reveneau în ţară. Numărul celor care au revenit a fost mic, deoarece instituţiile nu au fost foarte deschise pentru a primi tineri competitivi în rândul lor, care uneori ar fi putut bulversa ierarhiile din interiorul lor, ce nu corespund în multe cazuri performanţei ştiinţifice. Totuşi, a existat o tendinţă de creştere a interesului pentru revenirea în ţara în rândul celor din diaspora şi o creştere a numărului celor reîntorşi.

Guvernul a arătat însă la începutul lui 2009 că în România nu poţi trăi făcând doar cercetare fundamentală, deoarece nu mai poţi avea siguranţa că se respectă contractele de finanţare încheiate cu statul român, iar strategiile din domeniu, angajamentele faţă de UE sau Pactul Naţional pentru Educaţie nu au nicio valoare. Tendinţele de revenire în ţară a cercetătorilor români din străinătate s-au anulat, iar în schimb are loc o nouă plecare masivă a cercetătorilor români în străinătate, în special a celor tineri sau valoroşi, care îşi pot găsi de lucru foarte uşor în Europa occidentală, ca urmare a aderării României la UE şi a investiţiilor crescute pe care ţările occidentale le fac în cercetare, în cadrul pachetelor anti-criză. În lipsa unei infuzii de oameni de ştiinţă valoroşi, care ar fi putut avea loc prin revenirea celor din diaspora dacă finanţarea cercetării s-ar fi menţinut la cotele din anii precedenţi şi dacă barierele birocratice s-ar fi ridicat, se pierd şi şansele unei reforme a sistemului universitar, deoarece pur şi simplu nu există o majoritate în sistem care să susţină o astfel de reformă.

Care sunt reuşitele notabile ale cercetătorilor români în afara graniţelor ţării?

Există multe reuşite notabile, în toate domeniile. Răsfoind revistele Science sau Nature (cele mai prestigioase reviste ştiinţifice), găseşti din când în când şi nume româneşti. Din păcate, ele sunt în principal ale cercetătorilor din diaspora şi mai puţin ale celor din ţară.

La summit-ul de la Barcelona din 2002, UE se angaja ca până în 2010 să se acorde cercetării 3% din PIB. Cifrele sunt departe de a fi atinse. În aceste condiţii, cum vedeţi viitorul cercetării în Europa (faţă de SUA şi Japonia) şi în România?

Faptul că la nivel european există o preocupare pentru creşterea fondurilor alocate cercetării şi pentru creşterea competitivităţii cercetării europene mă face sa fiu optimist in ceea ce priveşte cercetarea europeană.

În privinţa României, cred că ne aflăm la un moment de cotitură la care factorii decizionali sper să ia deciziile care ar putea asigura, pe termen lung, competitivitatea economică a ţării.

Într-un scenariu pesimist, politicienii şi societatea ar putea să continue să ignore ştiinţa şi cercetarea, aşa cum au făcut-o la începutul acestui an, când fondurile pentru cercetare au fost măcelărite, iar reacţiile societăţii au fost minore. Vom deveni deci o ţară dependentă de tehnologia şi investiţiile externe, fără capital intelectual, o veritabilă ţară de căpşunari.

Într-un scenariu optimist, guvernul ar putea sa profite de reducerea actuală a fondurilor pentru a face, pentru prima dată în perioada postcomunistă, o reformă a sistemului de cercetare, printr-o refacere a ierarhiilor ştiinţifice pe baza performanţelor reale, de nivel internaţional şi prin eliminarea tuturor piedicilor birocratice care împiedică revenirea în ţară a cercetătorilor români din diaspora. În acest caz, reluarea unei finanţări adecvate pentru cercetare ar putea avea un impact semnificativ asupra dezvoltării economice şi sociale a ţării, deoarece eficienţa fondurilor alocate ar fi mult crescută, iar diaspora reprezintă un capital uman extrem de valoros care ar putea duce la o creştere importantă a potenţialului ştiinţific al ţării. Să sperăm că societatea şi factorul politic vor depăşi miopia deciziilor cu impact pe termen scurt şi vor înţelege importanţa reală a ştiinţei şi tehnologiei în lumea actuală.

Inteligența artificială s-a născut în urmă cu aproximativ 45 de ani, ca domeniu științific care încearcă construirea de mașini inteligente și modelizarea inteligenței umane. În mod tradițional, inteligența artificială s-a bazat pe calcul logic și manipularea de simboluri de către calculatoare. De exemplu, în unele sisteme un concept cum ar fi „scaun” e reprezentat de liste de simboluri ce reprezintă caracteristicile sale, cum ar fi SCAUN (elemente: șezut, spătar, picioare; culoare: maro; material: lemn). Aceste simboluri sunt însă interpretate de realizatorul sau utilizatorul programului, calculatorul nu „înțelege” ce înseamnă ele, ci doar le procesează conform unor reguli predefinite de programator. O alternativă a metodelor simbolice sunt modelele conexioniste, ce folosesc rețele neuronale artificiale. Ele funcționează după anumite principii inspirate din modul de funcționare al creierului uman, folosind multe elemente simple interconectate între ele. De obicei interpretarea datelor prelucrate de aceste rețele era însă făcută tot de utilizatorul uman, ca și în cazul metodelor simbolice.

Acest tip de strategii a avut succes în anumite domenii care pot fi ușor formalizate, cum ar fi probleme de planificare, rezolvarea de probleme de logică și geometrie, jocul de șah – campionul mondial Garry Kasparov a fost înfrânt în 1997 de către calculatorul Deep Blue al IBM. Multe alte sarcini simple care apar zilnic în viața unui om, cum ar fi recunoașterea unei persoane sau deplasarea în condiții variate nu au putut fi însă modelate cu același succes. Sistemele clasice nu sunt eficiente în rezolvarea unor clase importante de probleme care implică procese fundamentale de percepție, categorizare, acțiune în medii nesimplificate, fiind fragile și având dificultăți mari atunci când întâlnesc cazuri pentru care nu au fost programate.

Un exemplu pregnant pentru eșecul inteligenței artificiale clasice este proiectul Cyc. Început în anul 1984, acest proiect a încercat să asimileze cunoștințele uzuale ale oamenilor, prin introducere manuală de relații între simboluri, cum ar fi „Păsările au pene”, „Mamele sunt mai în vârstă decât copiii lor”. Inițiatorii lui și-au propus ca sistemul să ajungă în 1994 să poată asimila singur date, procesând cărți și studii. După ce a consumat mai mult de 60 de milioane de dolari (printre investitori s-a numărat și Microsoft) și 5 secole-persoane de introducere de date, proiectul nu a reușit nici astăzi ceea ce și-a propus inițial.

Noi paradigme

În ultimii ani, un nou curent ia amploare în inteligența artificială și în științele cognitive. Se recunoaște necesitatea ca agentul inteligent să aibă un corp, care să aibă atât senzori cât și posibilitatea de a acționa, și care să fie situat în mediul unde se află obiectele pe care le conceptualizează, pentru a putea interacționa cu ele. Robotul va descoperi lumea pe cont propriu, interacționând cu ea, asa cum o fac și oamenii și animalele, în loc sa fie îndopat cu simboluri care nu le înțelege și care descriu lumea dintr-o perspectivă umană. Capacitatea cognitivă este deci strâns legata de mediu, de capacitățile senzorimotoare ale agentului și de scopul lui, și nu numai de mecanismele cognitive propriu-zise. În acest caz, conceptul de scaun, de exemplu, nu mai este o listă de cuvinte care pot fi interpretate numai de utilizator sau programator, ci este totalitatea acțiunilor potențiale pe care robotul le poate întreprinde în prezența lui, asociate percepției curente și potențialelor stări perceptive ce pot rezulta în urma acțiunilor, conform experienței din trecut a robotului. Astfel se poate ajunge ca și sistemele artificiale să poată înțelege concepte.

Aceste idei nu sunt neapărat noi, apărând și în lucrările unor savanți din prima jumătate a secolului trecut, cum ar fi Gibson, von Uexkull, Merleau-Ponty, Piaget, Tolman și alții, dar capătă noi valențe și interpretări în contextul rezultatelor actuale din științele cognitive. Este interesant că spre acest punct de vedere converg rezultate din mai multe domenii. De exemplu, Rodney Brooks, director al laboratorului de inteligență artificială de la Massachussets Institute of Technology, SUA, a folosit această paradigmă pentru a crea roboți care au un comportament mult mai flexibil decât cei ce au mecanisme de control tradiționale, bazate pe simboluri. Kevin O’Regan, de la CNRS, Franța, susține această paradigmă cu experimente psihologice legate de anumite iluzii optice sau adaptarea senzorimotoare. Rezultatele din neuroștiințe susțin și ele această paradigmă. Recent, George Lakoff (Universitatea Berkeley, SUA) și Rafael Nunez (Universitatea Fribourg, Elveția) au arătat că chiar și conceptele matematice abstracte sunt fundamentate în interacțiunea omului cu mediul exterior și depind de capacitățile noastre senzorimotoare.

Inteligența artificială în România

Eșecul inteligenței artificiale clasice arată și necesitatea de a nu neglija sursele biologice de inspirație, și de a integra strâns cercetarea în inteligență artificială cu celelalte științe cognitive, și în special neuroștiințele și psihologia cognitivă. În România se face relativ puțină cercetare în inteligență artificială, iar cea care se face este în general cantonată în cadrul paradigmelor clasice, și într-o abordare formală, nu interdisciplinară. De exemplu, științele cognitive nu sunt menționate deloc, ca domeniu, în programele departamentului guvernamental responsabil de cercetare. Asta în timp ce Franța, de exemplu, încurajează dezvoltarea cercetării în științele cognitive prin acțiuni incitative, iar într-un raport recent al National Science Foundation (SUA) științele cognitive sunt identificate ca prioritate națională în cercetare, alături de biotechnologii, nanotechnologii, informatică, în principal în perspectiva integrării lor viitoare.

Pe de altă parte, în România există potențialul de a face cercetare competitivă în inteligență artificială, deoarece există competențe în informatică, iar pentru cercetarea în acest domeniu nu sunt necesare echipamente scumpe de laborator, cum sunt în celelalte domenii cu potențial ridicat, biotechnologiile sau nanotechnologiile. Dezvoltarea industriei românești de tehnologia informațiilor, care e un sector în plină expansiune și recunoscut ca prioritar de guvern, ar putea beneficia de aplicații rezultate de cercetarea în inteligență artificială, având în vedere că acum se bazează în proporție de 90% pe outsourcing, mult mai puțin profitabil decât produsele soft. Implementarea unei strategii de dezvoltare în România a cercetării în inteligență artificială și științe cognitive ar putea avea efecte benefice pentru păstrarea pe termen lung a competitivității internaționale a industriei românești de tehnologia informațiilor.

Articol apărut în revista Ştiinţă şi tehnică nr. 11-12, 2002