Primenirea cercetării româneşti

Cercetarea românească pare să fi început un proces de schimbare. Dacă acum cinci ani Guvernul se mîndrea, în stil socialist, cu realizări ale cercetării de genul “Tractorul forestier TAF”, acum a adoptat o Strategie Naţională a Cercetării prin care recunoaşte rezultatele slabe ale cercetării româneşti şi îşi propune recuperarea decalajelor existente faţă de ţările europene. În documentele oficiale au început să se folosească, pentru evaluarea cercetării, indicatorii uzitaţi pe plan internaţional – publicaţiile ISI şi brevetele înregistrate la principalele oficii din lume. Valoarea unui grant de cercetare nu mai este ridicolă, ca acum cîţiva ani, Guvernul finanţînd în prezent cercetarea cu cîteva sute de mii de euro pe proiect şi urmînd să fie lansate competiţii pentru proiecte de pînă la două milioane de euro. Dacă pînă nu demult nu era prea grav să confunzi “cercetător” cu “cerşetor”, prin noile programe directorul unui proiect de cercetare poate să aibă un salariu de pînă la 4300 de euro lunar, salariu ce începe să fie competitiv cu cel din unele ţări vest-europene. Toate acestea indică începutul unui proces de primenire a cercetării din România.

Din păcate însă, aceste schimbări nu sînt suficiente pentru a aduce sistemul de cercetare-dezvoltare la nivel european şi pentru a-l putea transforma într-o pîrghie pentru dezvoltarea economică a ţării, aşa cum trebuie el să fie în lumea modernă, bazată pe cunoaştere. Performanţa ştiinţifică a României, raportată la mărimea populaţiei, este extrem de slabă şi nedemnă de statutul său de ţară europeană, fiind comparabilă sau depăşită de cea a unor ţări africane sau insulare (Gambia, Africa de Sud, Gabon, Trinidad şi Tobago, Jamaica, Botswana). Dacă în fizică, matematică, informatică, performanţa este comparabilă cu cea a altor ţări est-europene, există domenii – ca agronomia, ştiinţele biomedicale, economia – în care rezultatele cu relevanţă internaţională sînt extrem de puţine. Subfinanţarea din trecut este cu siguranţă o cauză importantă a poziţiilor codaşe în clasamentele internaţionale, dar o simplă creştere a finanţării şi folosirea unor criterii de evaluare mai obiective nu vor duce la rezultate semnificative dacă resursa umană este aceeaşi. România are un deficit enorm de cercetători, numărul declarat de Institutul Naţional de Statistică, raportat la populaţie, fiind de aproximativ trei ori mai mic decît media europeană. În plus, dintre aceştia doar o treime au rezultate de nivel internaţional.

Soluţia evidentă este atragerea şi revenirea în ţară a unei părţi a oamenilor de ştiinţă din diaspora, deoarece numărul lor este cam de două ori mai mare decît cel al cercetătorilor activi din ţară. Nu trebuie exclusă nici posibilitatea de a atrage oameni de ştiinţă străini, din ţări cum ar fi Italia sau Germania, unde numărul posturilor disponibile este extrem de limitat, sau din ţări asiatice. Există deja programe guvernamentale de finanţare a reîntoarcerii în ţară şi programe europene ce facilitează astfel de mobilităţi. Dar doar 15-25 de cercetători pe an s-au reîntors în ţară prin aceste programe. Şi asta demonstrează că sistemul românesc de cercetare mai are încă probleme importante care trebuie rezolvate.

În primul rînd, evaluarea cercetării este încă departe de a fi obiectivă. Pînă în prezent, toate proiectele de cercetare depuse pentru finanţare au fost evaluate exclusiv de evaluatori români, ceea ce duce la subiectivism prin faptul că aproape jumătate din evaluatori au fost persoane care nu au rezultate de nivel internaţional şi prin faptul că există inevitabil relaţii personale între oamenii care lucrează în acelaşi domeniu, în cadrul unei comunităţi ştiinţifice mici, cum e cea din România. Soluţia este utilizarea de evaluatori străini pentru toate proiectele mai mari de cîteva zeci de mii de euro pe an, aşa cum se practică peste tot în Europa, chiar şi în ţări cu tradiţie în cercetare. Se practică în continuare în România echivalarea rezultatelor ştiinţifice reale, de nivel internaţional, cu rezultate formale, cum ar fi publicaţiile în reviste româneşti – în care de multe ori se poate publica orice, şi care în majoritate nici nu pot fi găsite în biblioteci sau pe Internet – sau aşa-zisele “modele fizice, modele experimentale, modele funcţionale, prototipuri, normative, proceduri, metodologii, reglementări şi planuri tehnice”, a căror relevanţă nu este verificată. Soluţia ar fi renunţarea la aceste criterii tipic româneşti. Există chiar o petiţie, semnată de peste 470 de oameni de ştiinţă în sprijinul adoptării unor criterii internaţionale de evaluare a cercetării. Pentru a evita confuziile, trebuie spus aici că, evident, nu se pot cere evaluări internaţionale şi publicaţii ISI pentru domenii cum ar fi limba şi literatura română sau alte domenii umaniste cu specific naţional.

În al doilea rînd, birocraţia sistemului academic şi cea aferentă derulării proiectelor de cercetare este sufocantă. Sistemul românesc tratează o diplomă obţinută la Harvard cu mai multă suspiciune decît una obţinută la Oradea sau Petroşani, fiind încă necesară echivalarea ei de către minister, printr-o procedură umilitoare. Obţinerea dreptului de a conduce doctorate în ţară, chiar dacă a existat în străinătate, necesită parcurgerea unor alte proceduri complexe. Iar gestionarea unui grant de cercetare implică un timp enorm pierdut cu rezolvarea unor constrîngeri birocratice, marea majoritate absurde şi inutile. Soluţia pentru rezolvarea acestor probleme este foarte simplă şi implică eliminarea barierelor birocratice fără rost.

În al treilea rînd, sistemul academic este opac şi de multe ori reticent în a integra persoane competitive din exterior, ce ar putea deranja reţelele de influenţă formate în interiorul universităţilor şi institutelor. Pe nici un site al principalelor universităţi din ţară nu apare vreun anunţ care să arate posturile libere sau modalitatea prin care un potenţial doritor să revină în ţară, printr-unul din programele menţionate, se poate angaja la acea universitate. Probabil că această situaţie este mai greu de schimbat pe termen lung, din cauza inerţiei sistemului şi a rezistenţei reţelelor formate; dar o soluţie cu aplicabilitate imediată ar putea fi înfiinţarea unui institut de elită care să devină locul în care persoanele din diaspora să găsească un mediu de lucru de nivel occidental, şi care să ridice apoi nivelul întregului sistem.

Deci o simplă primenire nu este suficientă pentru sistemul de cercetare. Trebuie ca România să devină un loc atractiv pentru oamenii de ştiinţă. Iar pentru aceasta, sistemul trebuie să se cureţe de tot bagajul formelor fără fond, al rigidităţii instituţionale şi al birocraţiei, care s-au păstrat din perioada comunistă şi au fost perpetuate ulterior de cei care au beneficiat de ele. Pînă atunci, ne vom păstra în continuare locul din coada clasamentelor internaţionale.

Articol apărut în Dilema veche, nr. 197, 16.11.2007