… sau de ce nu există calitate în învăţământul superior privat

Ziarul financiar a publicat recent două articole despre faptul că universitatea Spiru Haret are o rată a profitului mai mare decât oricare din primele 100 de companii din România (ordonate în funcţie de cifra de afaceri). Informaţia a mai fost preluată şi de Gândul. Nu doar rata profitului este semnificativă, ci şi profitul în cifre absolute: doar 17 firme din România au avut în 2008 un profit mai mare.

Într-adevăr, aceste informaţii pot fi obţinute uşor de pe site-ul Ministerului de Finanţe unde sunt publicate datele din bilanţurile depuse de diferitele instituţii, conform obligaţiilor legale ale acestora (puteţi căuta cuvântul “universitate”). Din păcate, nu apar acolo şi informaţiile din bilanţurile universităţilor de stat, deşi toate informaţiile despre instituţii publice sunt de interes public, conform legii privind informaţiile de interes public.

Iată care sunt cifrele referitoare la Universitatea Spiru Haret (cele din 2006 nu sunt disponibile):

An	Venituri totale (lei)	Excedent (lei)	Rata profitabilităţii (%)
2008	373.610.879	178.487.094	48%
2007	245.931.299	110.512.681	45%
2005	81.407.904	25.666.852	32%

Iată şi situaţia altor universităţi private, conform bilanţurilor de la sfârşitul lui 2008 (sunt două universităţi Petre Andrei în Iaşi, ca urmare a unor conflicte; excedentul negativ înseamnă pierdere):

Universitatea	Venituri totale (lei)	Excedent (lei)	Rata profitabilităţii (%)
Universitatea Spiru Haret	373.610.879	178.487.094	48%
Universitatea Vasile Goldiş (Arad)	74.922.107	16.664.588	22%
Universitatea Dimitrie Cantemir	45.589.875	12.878.870	28%
Universitatea Româno-Americană	44.081.745	15.525.845	35%
Fundaţia Sapientia (Cluj)	30.618.734	17.674.206	58%
Universitatea Ecologică	20.307.352	8.533.575	42%
Universitatea Nicolae Titulescu	14.765.075	3.445.301	23%
Universitatea Petre Andrei (Iaşi)	12.551.207	757.212	6%
Universitatea Bogdan Vodă (Cluj)	7.917.499	-1.859.713	-23%
Universitatea Petre Andrei din Iaşi (Iaşi)	7.854.133	-673.095	-9%
Universitatea Mihail Kogălniceanu (Iaşi)	2.255.789	-9.331	0%

Veniturile din 2007 ale câtorva dintre cele mai mari universităţi de stat sunt în tabelele de mai jos (informaţiile au fost luate de pe site-urile universităţilor):

Universitatea	Venituri (lei)
Universitatea Politehnica Bucureşti	520.307.562
Universitatea Babeş-Bolyai	281.699.279
Universitatea Al. I. Cuza	224.692.741
Universitatea Bucureşti	172.163.786

S-a discutat mult despre situaţia de la Spiru Haret şi calitatea educaţiei de acolo, deci nu insist asupra acestui aspect. În topul Ad Astra al universităţilor din 2007, realizat pe baza rezultatelor ştiinţifice a universităţilor, cele private apar de obicei pe ultimele locuri sau deloc (ceea ce înseamnă că nu au avut deloc astfel de rezultate).

Universităţile private îşi pregătesc ieşirea de pe piaţă prin retragerea fără impozitare a profiturilor

Ceea ce nu a apărut însă până acum în discuţia publică este faptul că universităţile private şi-au pregătit ieşirea de pe piaţă prin introducerea unor prevederi legale ce prevăd că fondatorii pot beneficia de toate profiturile rezultate din producerea de diplome pe bandă rulantă, fără nicio impozitare.

Legea învăţământului în vigoare, nr. 84/1995, spune (art. 116/3): ”(1) Patrimoniul universităţilor particulare constă din patrimoniul iniţial al fondatorilor, la care se adaugă patrimoniul dobândit ulterior. Acesta este compus din bunuri mobile şi imobile şi din creanţe.   (2) Patrimoniul universităţilor particulare este proprietatea lor privată, de care dispun în mod liber. În cazul înstrăinării unor bunuri din patrimoniul universităţii, contravaloarea lor revine universităţii.   (3) În caz de desfiinţare, dizolvare sau lichidare, patrimoniul universităţii particulare, înfiinţată prin lege, revine fondatorilor.”

Această ultimă prevedere a fost introdusă în 2006, în urma contribuţiei unor persoane din întreg spectrul politic: vedeţi aici urmărirea procesului legislativ, cu toate detaliile. Prevederea contravine însă principiului conform căruia universităţile private au caracter non-profit, principiu enunţat chiar de aceeaşi lege: (art. 104): “Învăţământul particular funcţionează potrivit legii, dacă:   a) este organizat şi funcţionează pe principiul nonprofit”.

Proiectul Legii educaţiei naţionale pe care guvernul Boc şi-a asumat recent răspunderea prevede şi el (art. 180): “În caz de desfiinţare, dizolvare sau lichidare, patrimoniul instituţiilor de învăţământ superior particular revine fondatorilor, în condiţiile legii”. Din nou, principiul non-profit este declarat dar declaraţia nu are acoperire (art. 99): “Instituţiile de învăţământ superior sunt de stat, particulare sau confesionale. Ele sunt persoane juridice de interes public, au caracter non-profit, sunt apolitice şi îşi promovează misiunea asumată în domeniul învăţământului superior şi/sau al cercetării ştiinţifice şi creaţiei artistice, ca un serviciu public.”

În proiectul alternativ promovat de Mircea Miclea era inclusă o prevedere mai bună: „În cazul desfiinţării universităţii private, bunurile aduse de fondatori la constituire ori în timpul funcţionării, rămase în urma lichidării, se restituie acestora fie în natură, fie în echivalent bănesc, în condiţiile prevăzute prin carta universitară. Bunurile dobândite după înfiinţare sunt considerate bunuri publice.”.

Puteţi vedea aici (parţial) modul în care universităţile private au făcut lobby în 2006 pentru transferul către fondatori al patrimoniului, în cadrul unei discuţii publice dintre rectorii universităţilor private şi parlamentari.

Universităţile private: societăţi comerciale care nu plătesc impozite

Intrarea patrimoniului în proprietatea fondatorilor echivalează, practic, universităţile private cu nişte societăţi comerciale. O organizaţie non-profit nu poate face acest lucru, deoarece ar contraveni cu caracterul non-profit al organizaţiei. Astfel, Ordonanţa nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii specifică (art. 60): “(1) În cazul dizolvării asociaţiei sau fundaţiei, bunurile rămase în urma lichidării nu se pot transmite către persoane fizice.  (2) Aceste bunuri pot fi transmise către persoane juridice de drept privat sau de drept public cu scop identic sau asemănător, printr-o procedură stabilită în statutul asociaţiei sau al fundaţiei.” Deci orice excedent (profit) obţinut de o organizaţie non-profit ar trebui folosit exclusiv pentru realizarea scopurilor organizaţiei, chiar şi în cazul dizolvării acesteia. Iar Legea nr. 443/2002 privind înfiinţarea universităţii Spiru Haret precizează şi ea (art. 6): “Patrimoniul Universităţii “Spiru Haret” din Bucureşti va rămâne şi va fi utilizat numai în cadrul sistemului naţional de învăţământ. În cazul nerespectării acestei prevederi Ministerul Educaţiei şi Cercetării va propune încetarea activităţii de învăţământ şi desfiinţarea prin lege a universităţii.”

Patrimoniul unei organizaţii non-profit private este privat, în sensul că administratorii organizaţiei ar trebui să beneficieze de dreptul integral de decizie asupra utilizării acestui patrimoniu pentru scopurile statutare, pe timpul existenţei organizaţiei. Fondatorii au luat însă decizia alocării patrimoniului iniţial pentru scopurile respective şi această decizie, împreună cu principiul non-profitabilităţii, motivează faptul că după lichidarea organizaţiei patrimoniul trebuie să revină unei alte instituţii cu scop similar (prin care eu înţeleg şi un mod de organizare tot non-profit). Spun asta chiar din perspectiva unei persoane care a înfiinţat mai multe organizaţii non-profit şi a contribuit personal la patrimoniul iniţial al acestora.

În cazul în care universităţile private pot să transmită fondatorilor patrimoniul, inclusiv excedentul, înseamnă că aceştia beneficiază de profiturile realizate în urma activităţii, deci activitatea nu a fost non-profit. Universităţile private funcţionează în acest caz ca şi o societate comercială. Acest lucru poate fi perfect acceptabil, dacă statutul de societate comercială al universităţilor private ar fi fost declarat ca atare de la început. În acest caz, universităţile private ar fi trebuit însă să plătească TVA pe taxele încasate de la studenţi (19% în prezent), să plătească impozitul pe profit (16%), iar atunci când profiturile revin fondatorilor să plătească impozitul pe dividende (16%).

Posibilitatea de retragere a profiturilor anulează şi orice motivaţie a sistemului actual prin care o organizaţie non-profit poate înfiinţa o universitate doar în urma unei legi adoptate de parlament. Sensul unei astfel de legi ar fi acela că universitatea dobândeşte un tip de personalitate juridică distinct de cel al unei asociaţii, fundaţii sau societăţi comerciale; în caz contrar, ar trebui să fie suficientă înfiinţarea în baza legislaţiei existente privind asociaţiile, fundaţiile sau societăţile comerciale. Iar sensul unui tip distinct de personalitate juridică ar fi tocmai acela că ar trebui să asigure transferul instituţiei,  inclusiv al patrimoniului ei, din sistemul de interes privat în sistemul privat de interes public.

Excedentul de la Spiru Haret e suficient pentru a finanţa un Oxford sau pentru a angaja laureaţi Nobel

Pentru a respecta însă principiul conform căruia universităţile sunt non-profit, excedentul ar trebui însă utilizat pentru scopurile pentru care ele au fost înfiinţate. Aceste excedente reprezintă de fapt banii cu care universităţile private ar putea finanţa o creştere semnificativă a calităţii educaţiei şi cercetării pe care o fac.

Excedentul de 178 milioane lei al Universităţii Spiru Haret reprezintă 13% din întreg bugetul cercetării prevăzut să se aloce în 2009 din fonduri publice. Este mai mult decât toate veniturile din 2008 ale Institutului Naţional de Fizică Horia Hulubei de la Măgurele, respectiv 112 milioane lei; acest institut este cel mai important din ţară, producând aproximativ 4% din rezultatele cercetării româneşti. Este de peste 1200 de ori mai mare decât toate veniturile din 2008 ale Şcolii Normale Superioare, singura instituţie de învăţământ superior din România care chiar îşi propune o calitate superioară celei din universităţile de stat.

Excedentul de la Spiru Haret este mai mare decât suma cheltuită anual din fonduri proprii de Universitatea Oxford, care în 2007/2008 a cheltuit 33,9 milioane lire, adică aproximativ 170 milioane lei din fondurile sale proprii (private), restul veniturilor fiind granturi de cercetare, taxe de şcolarizare sau venituri din diverse servicii.

De asemenea, excedentul anual de la Spiru Haret reprezintă de aproximativ 5 ori mai mult decât salariile tuturor profesorilor de la Rockefeller University, universitate aflată pe locul 32 la nivel mondial în topul Shanghai; între aceşti profesori sunt şi 6 laureaţi ai premiului Nobel.

Evident, cu această sumă nu se poate crea instantaneu o universitate de talia universităţilor Oxford sau Rockefeller, dar dacă ea s-ar investi în ridicarea calităţii educaţiei şi cercetării – în special prin atragerea de personal didactic de nivel internaţional, inclusiv din rândul oamenilor de ştiinţă români din diaspora, ea ar fi suficientă pentru a permite, într-un orizont de timp de 5 ani, realizări care să asigure intrarea universităţii în topurile internaţionale şi un loc de frunte între universităţile din Europa de Est.

Principiul universităţilor private româneşti: ia banii şi fugi

În concluzie, de ce la noi universităţile private sunt cele care au cea mai slabă calitate, în timp ce în occident ele sunt de obicei mult mai performante decât cele publice? Banii, se pare, nu sunt o problemă. Problema e că motivaţia conducătorilor acestor universităţi româneşti nu este de a construi ceva pe termen lung, ci de a da tunuri, inclusiv pentru că aşa le permite legislaţia. Ei pot să ia în buzunare profiturile universităţilor, atunci când ele se vor lichida, deci scopul lor este să aibă cât mai rapid profituri cât mai mari şi nu calitatea educaţiei. Perspectiva lor este lichidarea universităţii, nu dezvoltarea pe termen lung.

O problemă şi mai mare este că societatea românească nu vrea nici ea calitate şi performanţă ştiinţifică, ci diplome pe bandă rulantă. Problema fundamentală este însă că şi conducătorii ţării preferă acelaşi lucru, prin legislaţia care au promovat-o. Politicienii, din toate partidele, au decis să calce în picioare  principiile afirmate în legislaţie şi viitorul învăţământului universitar privat din România, urmărindu-şi şi ei doar interesele imediate. Iată de ce nu cred vom avea prea curând nişte universităţi private performante în România.

O perspectivă optimistă (utopică?)

Ca să fiu totuşi constructiv, încerc să propun şi un scenariu optimist. În societatea românească, „grupul de interese” care ar trebui să fie cel mai interesat de calitatea învăţământului superior şi a cercetării din ţară ar trebui să fie firmele, care beneficiază sau sunt afectate direct de această calitate sau lipsa ei. Poate că vom asista la un fenomen de asociere şi auto-organizare a acestora care să le dea o voce în dezbaterile publice asupra calităţii educaţiei şi cercetării. Din păcate, în cadrul recentelor înfruntări politice legate de dezbaterea noilor legi ale educaţiei, vocea firmelor a lipsit. Nu este de mirare că noua lege nu aduce de fapt o reformă reală, care a avut prea puţini susţinători care să se exprime public, opunându-i-se în schimb rectorii şi sindicatele din învăţământ, care beneficiază de o putere politică considerabilă. În ipoteza în care firmele s-ar constitui într-un grup de presiune pentru ridicarea calităţii învăţământului, s-ar putea crea mecanisme care să motiveze universităţile, de stat şi private, să îşi crească performanţele în educaţie şi cercetare. Exemple de astfel de mecanisme ar fi topuri ale universităţilor realizate şi mediatizate de angajatori, mediatizarea de către aceştia a unor statistici care să arate cum variază salariile de la prima angajare în funcţie de universitatea şi facultatea absolvită (pentru posturi similare), etc. Prin lobby politic, poate că acest grup de presiune ar putea reuşi şi anularea prevederilor care permit universităţilor private să direcţioneze profiturile către fondatori. Aceste profituri ar rămâne atunci pentru educaţie şi cercetare, aşa cum este normal.