Category Archives: Sistemul academic românesc

Cum poate sancţiona plagiatul fiecare doctor în ştiinţă

Dezbaterile recente privind plagiatele s-au concentrat în special pe inacţiunea şi complicitatea Consiliului Naţional de Etică a Cercetării Ştiinţifice, Dezvoltării Tehnologice şi Inovării (CNE) (în ultima sa componenţă) şi a ministerului educaţiei. Universităţile au propria lor responsabilitate pentru lipsa de acţiune în sancţionarea plagiatelor.

Procedurile legale de anulare a unei diplome în cazul obţinerii sale pe cale frauduloasă au fost testate în justiţie într-o serie de procese apărute în urma anulării de către Universitatea Titu Maiorescu a (se pare) 60 de diplome ale unor persoane care, în mod ilegal (dar, se pare, cu aprobarea conducerii universităţii) au efectuat doi ani de studii într-unul singur. Anularea diplomelor a fost făcută în baza art. 146 din Legea nr. 1/2011 a educaţiei naţionale şi a fost decisă de universitate în urma unui control din 2011 al corpului de control al ministerului educaţiei.

În cel puţin două procese, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, a decis că „nu pot fi reţinute dispoziţiile art. 146 din Legea nr. 1/2011, faţă de dispoziţiile art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, acestea neputând încălca principiile irevocabilităţii actului administrativ. Dispoziţiile legii contenciosului administrativ consacră faptul că actul nu mai poate fi revocat, întrucât a intrat în circuitul civil şi a produs efecte juridice, urmând ca autoritatea emitentă să solicite instanţei anularea acestuia.” (deciziile nr. 3068/19.06.2012 şi 4288/23.10.2012), deşi reprezentanţii ministerului educaţiei au argumentat că prevalează Legea nr. 1/2011 a educaţiei naţionale pe baza principiului după care legea specială derogă de la prevederile legii generale.

Pe de altă parte, într-un alt proces Tribunalul Bucureşti „a constatat că dispozițiile Legii nr. 1/2011 au un caracter special față de cele ale Legii nr. 554/2004” şi că „sunt îndeplinite condițiile art. 146 din Legea nr. 1/2011 pentru ca rectorul Universității Titu Maiorescu să dispună anularea acesteia”. Mai trebuie remarcat că art. 5 din Legea nr. 1/2011 a educaţiei naţionale indică explicit prioritatea acesteia: „În domeniul educaţiei şi al formării profesionale prin sistemul naţional de învăţământ, dispoziţiile prezentei legi prevalează asupra oricăror prevederi din alte acte normative. În caz de conflict între acestea se aplică dispoziţiile prezentei legi.”

Concluziile care pot fi trase de aici sunt:

  • În ciuda focalizării dezbaterilor privind plagiatele pe măsurile care ar trebui să le ia CNE sau ministerul, orice astfel de măsură administrativă de anulare a diplomelor sau titlurilor obţinute de plagiatori (atât una luată de minister, cât şi una luată de o universitate independent de CNE şi minister) poate fi atacată în justiţie; potrivit precedentelor, în unele cazuri astfel de atacuri au avut succes, în alte cazuri nu. Baza legală pentru respingerea în justiţie a anulării administrative a diplomelor au reprezentat-o prevederile legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, care arată că autoritatea publică emitentă a unui act administrativ unilateral nelegal poate să solicite instanţei anularea acestuia într-un termen nu mai mare de un an de la data emiterii actului. Este însă discutabil faptul că aceste prevederi prevalează celor ale legii speciale, aşa cum am menţionat mai sus.
  • Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ reprezintă un cadru legal solid pentru atacarea diplomelor şi titlurilor obţinute fraudulos, inclusiv prin plagiat; instanţa are drepturi depline de a anula o astfel de diplomă sau titlu.

Potrivit legii contenciosului administrativ:

  • Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public.
  • Se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept.
  • Este îndreptăţită să introducă plângere prealabilă şi persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept, din momentul în care a luat cunoştinţă, pe orice cale, de existenţa acestuia, în limitele unui termen de 6 luni de la luarea la cunoştinţă a existenţei acestuia. (Referitor la aceast termen, interpretarea legii trebuie să ţină cont de Decizia nr. 797/2007 a Curţii Constituţionale.)

Persoanele care deţin titlul de doctor în ştiinţe obţinut în România pot argumenta în faţa instanţei faptul că sunt vătămate într-un interes legitim prin faptul că au fost acordate diplome şi titluri în baza unor teze de doctorat plagiate, iar acest lucru este mediatizat, ceea ce duce la o devalorizare a propriilor titluri de doctor şi a muncii depuse pentru obţinerea lor. Interesul este cu atât mai pronunţat cu cât persoanele respective şi-au obţinut doctoratul la universităţile care au acordat diplome sau titluri plagiatorilor. Studenţii plagiatorilor ar putea argumenta şi ei faptul că sunt vătămaţi în interesul legitim de a avea ca profesori persoane care nu au încălcat etica academică. Orice astfel de persoană poate iniţia o acţiune în justiţie pentru anularea diplomelor şi titlurilor plagiatorilor, în termen de 6 luni de la luarea la cunoştinţă a existenţei actelor administrative pentru acordarea respectivelor diplome şi titluri.


Notă din 19.11.2016: Decizia nr. 624/2016 a Curții Constituționale confirmă faptul că o instituție independentă de cea care a acordat titlul/diploma de doctor poate retrage titlul/diploma, ceea ce are efecte doar pentru viitor, în timp ce doar instanța judecătorească poate anula titlul/diploma, ceea ce poate avea ca efecte inclusiv anularea drepturilor dobândite în trecut în baza titlului/diplomei.

Plagiatele pot fi sancţionate inclusiv de către universităţi sau la cererea oricărei persoane

Problema plagiatelor revine recurent în atenţia opiniei publice. Printre persoanele publice cu teze de doctorat care s-au demonstrat a fi plagiate sunt fostul premier Victor Ponta, fostul premier interimar şi vicepremier Gabriel Oprea, şi actualul ministru de interne Petre Tobă.

Multe dezbateri s-au focalizat pe inacţiunea şi complicitatea Consiliului Naţional de Etică a Cercetării Ştiinţifice, Dezvoltării Tehnologice şi Inovării (CNE), în componenţa numită imediat după descoperirea plagiatelor ministrului Ioan Mang din guvernul Ponta, şi pe contestarea aşa-zisei competenţe exclusive a acestui consiliu de a analiza plagiatele demnitarilor. Acest consiliu este în prezent dizolvat, la iniţiativa actualului ministru Adrian Curaj.

După cum am mai discutat în trecut, sancţionarea unor astfel de plagiate nu ţine exclusiv de acest consiliu sau de ministerul educaţiei. În plus, competenţele CNE sunt limitate numai la analiza abaterilor unei categorii limitate de persoane, cum ar fi cadre didactice universitare şi cercetători. Există şi alte proceduri distincte de sancţionare care pot fi aplicate în paralel şi pe care le voi menţiona mai jos. Implicarea societăţii civile sau a universităţilor în declanşarea acestor proceduri este importantă pentru depăşirea actualelor blocaje de la nivelul CNE şi al ministerului educaţiei.

Acţiunea independentă a universităţilor care au emis diplomele

În ciuda faptului că Universitatea din Bucureşti şi-a exprimat public neputinţa de a sancţiona plagiatul demnitarilor şi aparenta voinţă de a face asta, orice universitate putea şi poate anula, independent de minister sau CNE, o diplomă de studii atunci când se dovedeşte că s-a obţinut prin mijloace frauduloase sau prin încălcarea prevederilor Codului de etică şi deontologie universitară. Mai multe detalii.

De exemplu, dacă Universitatea din Bucureşti avea vreo normă internă care să incrimineze plagiatul, la momentul susţinerii doctoratelor în discuţie (dacă acestea au fost susţinute înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 206/2004 care incriminează explicit plagiatul), este suficient pentru ca rectorul universităţii, cu aprobarea senatului universitar, să anuleze diploma. Implicarea sau neimplicarea comisiei de etică a universităţii în acest proces este la latitudinea mecanismelor interne ale universităţii. Chiar dacă titlul de doctor este atribuit prin ordin de către ministru, el este certificat prin diploma de doctor, emisă de către universitate, deci anularea diplomei anulează posibilitatea de exercitare a drepturilor ce rezultă din titlu.

Acţiunea CNATDCU sau CNCS şi a ministerului, inclusiv la solicitarea oricărei persoane interesate

Consiliul Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare (CNATDCU) sau Consiliul Naţional pentru Cercetare Ştiinţifică (CNCS) pot fi sesizate de către orice persoană sau se pot autosesiza pentru nerespectarea standardelor de calitate sau de etică profesională, inclusiv cu privire la existenţa plagiatului, în cadrul unei teze de doctorat, indiferent de data susţinerii acesteia. În urma raportului CNATDCU sau CNCS, ministerul educaţiei poate lua măsuri cum ar fi retragerea calităţii de conducător de doctorat, retragerea titlului de doctor, sau retragerea acreditării şcolii doctorale. CNE nu este deci singurul consiliu care poate propune asta.  Mai multe detalii.

Acţiuni în justiţie pornite de persoane cu studii doctorale

Cazurile de plagiate în tezele de doctorat ale membrilor guvernului, mediatizate intens dar nesancţionate, afectează grav interesele oricărei persoane care deţin diplome de doctor în ştiinţă obţinute în România, şi în particular la universităţile la care au fost obţinute diplomele plagiate (inclusiv Universitatea din Bucureşti), prin faptul că valoarea şi prestigiul unei astfel de diplome se diminuează semnificativ. Astfel, persoanele care deţin diplome de doctorat sunt vătămate într-un interes legitim prin diplomele acordate în baza unor teze de doctorat plagiate şi pot declanşa acţiuni în justiţie în acest sens, prin procedurile stabilite de Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Mai multe detalii.

Acţiuni în justiţie pornite de autorii operelor plagiate

Autorii operelor plagiate pot solicita instanţelor de judecată sau altor organisme competente, după caz, recunoaşterea drepturilor lor şi constatarea încălcării acestora şi pot pretinde acordarea de despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat, potrivit art. 1387 şi 139 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe.

Acţiuni în justiţie pornite de orice persoană

Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă fapta persoanei care îşi însuşeşte, fără drept, în întregime sau în parte, opera unui alt autor şi o prezintă ca o creaţie intelectuală proprie, potrivit art. 141 din Legea nr. 8/1996. Împăcarea (dintre autorul real şi plagiator) înlătură însă răspunderea plagiatorului, potrivit unor modificări din 2012 ale legii. Orice persoană poate face un denunţ penal pentru investigarea acestei infracţiuni. În cazul Ponta, parchetul a decis neînceperea urmăririi penale, inclusiv pentru că autorii plagiaţi au declarat că nu le-au fost încălcate drepturile, însă în alte cazuri situaţia poate fi diferită.

Propunerile ministrului Adrian Curaj nu vor schimba situaţia actuală

Din cele de mai sus, este evident că aşa-zisul nou mecanism de verificare a plagiatelor recent prezentat de ministrul Adrian Curaj, prin care responsabilităţile revin universităţilor şi CNATDCU, nu are nimic nou. Aceste entităţi au avut şi până acum responsabilităţi pe care nu şi le-au asumat pentru a sancţiona plagiatele notorii. Dacă ele nu şi-au asumat în trecut aceste responsabilităţi, este foarte probabil că nu şi le vor asuma nici în viitor.

Zece măsuri pentru învăţământul superior şi cercetarea din România

1. Finanţarea diferenţiată, în funcţie de performanţă, a programelor de studii şi universităţilor, în funcţie de ierarhizarea programelor de studii şi clasificarea universităţilor; alocarea granturilor doctorale pe bază de competiţie naţională de proiecte ştiinţifice; finanţarea multianuală, pe cicluri şi programe de studii şi proiecte, potrivit Pactului Naţional pentru Educaţie.

2. Reintroducerea necesităţii abilitării pentru ocuparea poziţiilor de profesor universitar; reintroducerea organizării centralizate, de către CNATDCU, a abilitării; utilizarea, cu preponderenţă, a experţilor din străinătate în comisiile de abilitare; asigurarea din fonduri publice a cheltuielilor aferente abilitării; asigurarea transparenţei procesului de abilitare.

3. Generalizarea utilizării preponderente a experţilor din străinătate pentru evaluările de la toate programele de finanţare a cercetării, inclusiv cele din fonduri structurale; relansarea programelor naţionale de finanţare a cercetării, cu periodicitate anuală şi planificarea bugetelor astfel încât să nu mai existe tăieri semnificative de bugete la începutul fiecărui an.

4. Reorganizarea comisiilor de experţi academici, cum ar fi CNATDCU, CNCS, CNFIS, Colegiul Consultativ CDI, CNE, astfel încât ele să includă exclusiv persoane cu o reală expertiză ştiinţifică, validată potrivit bunelor practici internaţionale; introducerea unor mecanisme care să întărească rolul şi stabilitatea acestora în raport cu influenţele politice (inclusiv atunci când analizează plagiate); implicarea unor experţi din străinătate în alegerea membrilor consiliului ARACIS.

5. Readucerea standardelor minimale la rolul lor de garantare a unui nivel minim de competenţă ştiinţifică a cadrelor didactice universitare şi cercetătorilor, potrivit bunelor practici internaţionale, faţă de situaţia actuală în care promovează crearea de maculatură şi împiedică revenirea în ţară a oamenilor de ştiinţă din diaspora sau atragerea unor specialişti din străinătate.

6. Creşterea salariilor, cel puţin pentru poziţiile inferioare celei de profesor universitar, concomitent cu generalizarea angajărilor pe perioadă determinată la intrarea în sistemul universitar şi de cercetare; eliminarea condiţiilor de angajare care restrâng nejustificat concurenţa pe posturile universitare şi de cercetare şi împiedică candidatura persoanelor din străinătate.

7. Evaluarea, cu experţi preponderent străini, a tuturor institutelor de cercetare, şi acordarea finanţării de bază în funcţie de performanţă, ca urmare a acestei evaluări; recunoaşterea oficială a evaluărilor deja finalizate.

8. Reforma Academiei Române şi a academiilor de ramură, astfel încât titlul de academician să fie acordat pe o perioadă limitată, celor mai valoroşi oameni de ştiinţă, inclusiv tineri, astfel încât să se garanteze racordarea acestor organizaţii la problematicile actuale ale ştiinţei şi societăţii.

9. Crearea depozitului naţional care să asigure accesul online gratuit la toate publicaţiile ştiinţifice rezultate din cercetări finanţate din fonduri publice, inclusiv tezele de doctorat.

10. Creşterea graduală a bugetelor alocate învăţământului superior şi cercetării, pentru a se îndeplini angajamentele luate prin Pactul Naţional pentru Educaţie, de minimum 6% din PIB pentru educaţie şi minimum 1% pentru cercetare.

Abilitarea – ce putea fi și ce-a ajuns

Abilitarea a fost introdusă în România de către Legea Educației Naționale din 2011, promovată de către ministrul educației de atunci, Daniel Funeriu (al cărui consilier am fost) și adoptată prin asumarea răspunderii de către guvernul Boc. Scopul abilitării era de a îmbunătăți modul de selecție al resurselor umane din sistemul universitar.

Context: nivelul slab al calității cadrelor didactice universitare

Calitatea cadrelor didactice universitare, alocarea ineficientă a fondurilor publice destinate învățământului superior și volumul foarte mic al acestor fonduri erau și au rămas principalele probleme ale sistemului universitar, din punctul de vedere al intereselor generale ale societății (evident, cadrele didactice din sistem nu au neapărat aceeași perspectivă). O creștere a nivelului calității cadrelor didactice ar duce, prin mecanismele de auto-guvernare universitare, la creșterea relevanței pentru piața muncii a studiilor universitare și la o pondere mai mare a inovării în economie, deci ar ajuta semnificativ creșterea economică într-un context în care economia se bazează din ce în ce mai mult pe cunoaștere.

Calitatea cadrelor didactice universitare depinde foarte mult de pregătirea lor inițială, pe parcursul studiilor universitare, doctoratului și stagiilor post-doctorale de cercetare. Creșterea potențială a nivelului de calitate ar fi foarte limitată dacă singura sursă de resurse umane ar fi doar sistemul de învățământ românesc. România are o altă resursă extrem de valoroasă, și anume numărul mare de oameni de știință din diaspora, din care există suficienți de mulți care ar dori să se reîntoarcă dacă ar găsi condiții acceptabile. Aceste condiții nu țin neapărat de un nivel al salariului comparabil cu cel din țările de origine ci de un mediu universitar care să aprecieze valoarea științifică și competiția bazată pe merit, lipsit de constrângeri administrative absurde, și cu mecanisme de finanțare predictibile, care să încurajeze performanța. De asemenea, pe plan internațional există un număr foarte mare de absolvenți de doctorat și de stagii post-doctorale, comparativ cu numărul de posturi din sistemele universitare sau de cercetare, deci este absolut posibil să se atragă în țară oameni de știință cu o pregătire foarte bună chiar dacă nu sunt de origine română, așa cum au venit deja în România un număr semnificativ de studenți francezi (de exemplu, la Cluj) sau de oameni de afaceri italieni (de exemplu, la Timișoara). Pe de altă parte, existau și există în sistemul universitar românesc tineri, cu sau fără experiență în străinătate, care ocupă posturi de nivel inferior dar care au un nivel științific superior celui al multor profesori universitari.

Este vorba deci despre o situație în care sistemul nu atrage, nu integrează și nu promovează cele mai bune resurse umane disponibile, perpetuând mediocritatea constatată de angajatori și de topurile internaționale ale universităților. Acest lucru se datorează mecanismelor de recrutare și promovare a resurselor umane, care depind, în parte, la rândul lor, de unele mecanisme referitoare la finanțarea universităților și la organizarea internă a universităților. Abilitarea era o componentă a pachetului de reforme introdus de legea din 2011 pentru a îmbunătăți această situație, alături de alte componente cum ar fi mecanisme de finanțare diferențiată din fonduri publice, care să motiveze universitățile și cadrele didactice să promoveze intern mecanisme de creștere a calității resurselor umane.

Problemele de dinaintea introducerii abilitării

Înainte de adoptarea Legii Educației Naționale din ianuarie 2011, ocuparea posturilor celor mai importante, de conferențiar universitar și profesor universitar, se făcea prin următorul mecanism:

  • se lua, la nivelul catedrelor sau departamentelor, decizia deschiderii unui post (Legea 128/1997, art. 84);
  • candidatul era evaluat de o comisie de concurs formată din decanul facultății sau un reprezentant al acestuia și alți 4 membri; componența comisiei se aproba de către senatul universitar, la propunerea consiliului facultății;
  • rezultatul concursului era aprobat de către consiliul facultății și validat de senatul universitar (Legea 128/1997, art. 61);
  • concursul se valida sau nu, ulterior, de către Consiliul Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare (CNATDCU), organism consultativ, de nivel național, al Ministerului Educației și Cercetării (Legea 84/1995, art. 140).

Puteau conduce doctorate profesori universitari sau academicieni, având titlul de doctor, avizați nominal de către CNATDCU (Legea 84/1995, art. 73).

Teoretic, rolul CNATDCU este acela de a apăra interesul național, general, al societății de a avea un nivel ridicat al resurselor umane, prin evaluarea critică și filtrarea propunerilor venite de la universități. De multe ori, deciziile de recrutare sau promovare luate de universități nu au în vedere atragerea celor mai bune resurse umane disponibile, ci menținerea și întărirea relațiilor de putere, cvasi-feudale, din interiorul universităților. De multe ori, posturile sunt deschise cu dedicație pentru o persoană anume, prin decizii luate la nivelul catedrei / departamentului și care reflectă interesele structurilor de putere de la aceste niveluri, iar nivelele superioare (consiliul facultății, senatul universitar) nu intervin de obicei în aceste decizii, în baza unui comportament de reciprocitate între reprezentanții diferitelor catedre / departamente în aceste structuri. Un indicator care reflectă foarte bine acest lucru este faptul că în peste 90% din cazuri, la concursurile pe posturi universitare participă doar un singur candidat pe un post, iar în peste 85% din cazuri candidatul este din interiorul universității.

O cauză importantă a acestei situații este lipsa unor mecanisme de finanțare care să recompenseze performanța și calitatea cadrelor didactice: finanțarea publică nu se diferențiază suficient în funcție de performanță și calitate, iar în atragerea studenților plătitori de taxă ușurința obținerii unei diplome fără acoperire concurează încă cu dorința de a obține o pregătire de calitate. De asemenea, este dificil pentru studenți sau părinți să evalueze performanța și calitatea reală a universităților și a cadrelor didactice, având în vedere inclusiv distorsiunile din multe evaluări oficiale. În 2011 au fost introduse clasificarea universităților și ierarhizarea programelor de studii, care urmau să reprezinte o bază pentru alocarea finanțării publice în funcție de calitate, însă acest mecanism a fost anulat ulterior de noul guvern. În lipsa pârghiilor financiare, pârghiile administrative, cum ar fi filtrul CNATDCU sau standardele minimale pentru ocuparea posturilor didactice sau pentru acordarea abilitării, rămân printre puținele mecanisme de asigurare a calității din sistemul universitar. Din păcate, un alt element important din sistem, și anume evaluarea de către Agenția Română de Asigurare a Calității din Învățământul Superior (ARACIS) are niște standarde extrem de joase pentru a putea deveni un factor real de creștere a calității.

Filtrul CNATDCU era și este, teoretic, important pentru validarea calității cadrelor didactice. În practică, situația în care CNATDCU, constând din reprezentanți ai universităților, era pus să evalueze decizii asumate deja repetat de către structuri din universități (aprobate de catedre / departamente, consiliul facultății, senatul universitar), inclusiv de structuri cărora membrii CNATDCU erau subordonați, punea membrii CNATDCU într-o situație de conflict de interese și în postura de nu-și putea asuma responsabilitatea invalidării acestor decizii. Astfel, CNATDCU aproba formal marea majoritate a dosarelor primite pentru concursurile pe posturi, fără să-și poată exercita în practică rolul de filtru.

Ce a adus nou abilitarea

Potrivit legii din 2011, obținerea abilitării, în urma îndeplinirii standardelor minimale referitoare la rezultatele activității de cercetare și în urma susținerii tezei de abilitare în fața unei comisii numite de CNATDCU, devenea o condiție necesară pentru ocuparea posturilor de profesor universitar. De asemenea, abilitarea acorda dreptul de a conduce doctorate persoanelor având cel puțin funcția de lector/șef de lucrări, respectiv de cercetător științific gradul III (Legea 1/2011, art. 166, 300-301). Persoanele care obțineau abilitarea și care doreau să devină profesor universitar puteau ulterior să candideze pe posturile scoase la concurs în universități, unde candidaturile erau evaluate de comisii numite de structurile din cadrul universităților.

Deosebirea crucială față de situația anterioară era aceea că orice persoană care îndeplinea standardele minimale de activitate științifică putea candida pentru obținerea abilitării. Această candidatură nu mai era deci condiționată de satisfacerea intereselor centrelor de putere din universități. Se elimina astfel conflictul de interese în care se aflau anterior membrii CNATDCU. Puteau să candideze pentru abilitare persoane din afara universităților, de exemplu din străinătate sau din institutele de cercetare, fără a fi nevoite să obțină în prealabil „bunăvoința” unui departament dintr-o universitate. Filtrul de nivel național era deci aplicat înaintea deciziilor luate la nivelul structurilor universității, asigurându-se astfel eficiența lui.

De asemenea, abilitarea decupla dreptul de a conduce doctorate de ocuparea postului de profesor universitar, potrivit practicii din multe țări occidentale cu sisteme performante de învățământ superior și cercetare. După cum am mai spus, există în sistemul universitar românesc multe persoane pe posturi de nivel inferior care au însă performanțe științifice superioare celor ale profesorilor universitari din aceleași universități. Abilitarea urma să permită accesul doctoranzilor la o îndrumare de calitate din partea acestor persoane, având în vedere dificultatea accesului tuturor acestora pe posturi de profesor, în condițiile în care: proporția posturilor de profesor universitar, cu un salariu mare față de alte posturi, e limitată de constrângeri financiare; în care postul de profesor obținut de o persoană este păstrat pe perioadă nedeterminată până la pensionare; și în care proporția posturilor de profesor universitar în numărul total al cadrelor didactice era foarte mare la nivelul anului 2011 (fiind ulterior redusă prin obligativitatea pensionării la 65 de ani, intens contestată).

Organizarea abilitării a fost detaliată printr-un regulament, prin ordinul ministrului nr. 5691/2011, elementele esențiale fiind:

  • teza de abilitare prezintă în mod documentat realizările profesionale obținute ulterior conferirii titlului de doctor în știință, care probează originalitatea și relevanța contribuțiilor academice, științifice și profesionale și care anticipează o dezvoltare independentă a viitoarei cariere de cercetare și/sau universitare;
  • teza de abilitare se bazează pe rezultatele științifice publicate/brevetate sau pe realizările profesionale făcute publice anterior depunerii dosarului de abilitare, făcând trimitere la respectivele publicații, brevete sau realizări, fără a fi obligatorie reproducerea lor;
  • teza de abilitare este un document public;
  • teza de abilitare se susține public și orice persoană interesată poate participa la susținerea acesteia; publicul poate pune candidatului întrebări legate de subiectul tezei de abilitare și al dezvoltării ulterioare în carieră, la care candidatul este obligat să răspundă;
  • rezumatul tezei de abilitare, lista de lucrări ale candidatului, fișa de verificare a îndeplinirii standardelor minimale de către candidat, data, ora și locul susținerii tezei de abilitare, componența comisiei de abilitare se publică pe un site web administrat de secretariatul CNATDCU;
  • comisia de evaluare a tezei de abilitare este formată din 3 sau 5 persoane, specialiști în subiectul tratat de teza de abilitare, dintre care cel puțin o persoană din străinătate (cu excepția doar a tezelor din domenii cu specific românesc, cum ar fi limba și literatura română); persoanele din România trebuie să fie membri ai CNATDCU;
  • toate persoanele din cadrul comisiei de abilitare trebuie să îndeplinească aceleași standarde minimale pe care trebuie să le îndeplinească candidatul pentru admisibilitatea tezei de abilitare;
  • persoanele din cadrul comisiei de abilitare nu pot să se afle în situația de conflict de interese, incluzându-se aici situațiile de rudenie; faptul că sunt sau au fost angajate în aceeași instituție în ultimii 5 ani anteriori evaluării; sunt sau au fost remunerate prin proiecte de cercetare la care candidatul a avut calitatea de director de proiect, în ultimii 5 ani anteriori evaluării; beneficiază ori au beneficiat, în ultimii 5 ani anteriori evaluării, de servicii sau foloase de orice natură din partea candidatului;
  • membrii comisiei de abilitare sunt propuși de membrii CNATDCU și componența comisiilor e stabilită prin vot de birourile comisiilor de specialitate ale CNATDCU, dintre aceste propuneri;
  • teza de abilitare se redactează și se susține în limba engleză, cu excepția tezelor din domenii cu specific românesc.

Esența abilitării era evaluarea nivelului științific al candidatului, de către o comisie de experți independenți, pentru certificarea capacității candidatului de conduce doctorate și pentru a deveni profesor universitar. Punctul cheie al acestei evaluări era nivelul de expertiză științifică a membrilor comisiei și imparțialitatea lor. Ideal, acești membri ar fi trebuit să fie toți sau majoritar din afara țării, cu excepția domeniilor cu specific românesc, pentru a se elimina conflictele de interese inevitabile, datorate faptului că comunitatea științifică din țară este relativ restrânsă și specialiștii dintr-un anumit domeniu se cunosc și interacționează între ei. Acest ideal era pus în balanță de costul aducerii experților la susținerea tezei, element ce nu ar trebui să fie problematic într-un sistem normal (costul acestei evaluări este insignifiant față de costul generat de admiterea în sistem a unui candidat neperformant) dar care totuși a dus la probleme (detaliate mai jos). Trebuie spus că evaluarea de către experți este singura metodă conformă cu bunele practici internaționale pentru astfel de cazuri. Evaluarea scientometrică este potrivită doar pentru verificarea îndeplinirii unor standarde minimale, și ea a fost, de asemenea, utilizată. Constatând, post-factum, problemele datorate costurilor de deplasare a experților, era poate util ca organizarea abilitării să se facă într-un sistem de conferință online, poate chiar cu înregistrarea prealabilă a prezentării și păstrarea interactivității online doar pentru sesiunea de întrebări și răspunsuri, chiar dacă la o primă vedere așa ceva ar fi părut că diminuează calitatea prezentării, a interacțiunii dintre comisia de evaluare și candidat, a rolului de verificare a abilităților pedagogice ale candidatului, precum și solemnitatea unei astfel de susțineri publice (din păcate, situația actuală, dramatică, a abilitării face nesemnificative astfel de considerente de detaliu).

O procedură similară, „abilitazione scientifica nazionale”, a fost introdusă în Italia tot în ianuarie 2011, ca răspuns la probleme similare cu cele românești din sistemul universitar de acolo.

Primele probleme ale implementării abilitării

Având în vedere noutatea procedurii, CNATDCU avea responsabilitatea (conform regulamentului menționat anterior) de a elabora niște ghiduri cu caracter informativ referitoare la realizarea tezei de abilitare, pe domenii corespunzătoare comisiilor CNATDCU, pentru a orienta primii candidați. CNATDCU a adoptat un ghid în care, fără o diferențiere între domenii, a impus un minim de 150.000 de caractere (aprox. 60 de pagini) pentru prezentarea realizărilor științifice, profesionale și academice. Se pare că această decizie a rezultat dintr-un compromis între viziunea membrilor CNATDCU din științele sociale sau umaniste, care ar fi dorit impunerea redactării unei lucrări de sine stătătoare (ceea ce ar fi fost în contradicție cu regulamentul existent), respectiv viziunea membrilor din alte domenii care ar fi preferat o descriere mai succintă, cu trimitere la lucrări deja publicate. Având în vedere că scopul abilitării era acela de a asigura confirmarea de către o comisie de experți a relevanței unor rezultate anterioare, iar publicarea anterioară a acestor rezultate putea reprezenta o certificare suplimentară a relevanței lor, era evident preferabilă bazarea tezei pe rezultate deja publicate. În acest caz, impunerea unui volum minim al textului de prezentare nu se justifica. După cum a argumentat și asociația Ad Astra:

În timp ce impunerea unei limite superioare a volumului tezei are sensul de a limita efortul evaluatorilor care vor citi teza, considerăm că propunerea unei limite inferioare a volumului tezei nu este justificată. Astfel, în cadrul tezei de abilitare candidatul are interesul de a convinge membrii comisiei de abilitare despre relevanța realizărilor profesionale proprii. Nu credem că este justificat ca CNATDCU să sugereze o verbozitate inutilă, care duce la eforturi suplimentare, atât pentru candidat cât şi pentru evaluatori, în cazul în care candidatul consideră că poate convinge membrii comisiei de abilitare printr-un rezumat mai scurt de cele 4.000 de caractere şi printr-o expunere mai scurtă de cele 150.000 de caractere. Aceste limite minime vin de altfel în contradicție cu Ordinul 5691/2011, care recomandă la Art. 5 ca rezultatele științifice/realizările profesionale ale candidatului să fie prezentate succint în teza de abilitare. De asemenea, impunerea unor limite minime încurajează mentalități depășite, dar încă prezente în România, după care lucrările științifice pot fi evaluate în funcție de numărul de pagini sau lungimea bibliografiei.

O altă problemă a fost impunerea (prin ordinul ministrului Cătălin Baba, nr. 3658/2012), a unei taxe de înscriere foarte mari, de 6.450 lei, pentru acoperirea costurilor procesului de abilitare. Regulamentul din 2011 prevedea posibilitatea unei astfel de taxe, probabil pentru că în 2011 nu exista o alocație bugetară pentru plata costurilor aferente deplasărilor membrilor comisiilor, având în vedere că legea care a introdus abilitarea a fost adoptată ulterior bugetului pe 2011. În 2012 nu mai exista nicio justificare pentru o astfel de taxă la un astfel de nivel,  având în vedere că o potențială situație de abuz prin înscrierea multor candidați nerelevanți sau înscrieri repetate era limitată de condiția de îndeplinire a standardelor minimale. Asociația Ad Astra spunea:

Asociația Ad Astra consideră ca fiind abuzivă taxa de înscriere pentru procedura de abilitare, instituită prin Ordinul nr. 3658/2012, şi [solicită] eliminarea oricărei taxe impuse candidaților la procedura de abilitare, sau reducerea taxei la o sumă nu mai mare de 200 lei.

Procedura de abilitare, introdusă prin Legea educației naționale, are drept scop selecția persoanelor care vor avea dreptul de a candida la posturile de profesor universitar și de a conduce doctorate. Singurul criteriu pentru această selecție trebuie să fie competența profesională și rezultatele anterioare în cercetare, cu relevanță internațională, ale candidatului.

Taxa de înscriere de 6.450 lei introdusă de dvs., având o valoare de aproximativ 3,5-5,5 ori mai mare decât salariul lunar net de bază al unui conferențiar universitar sau lector, impune un criteriu de selecție bazat pe capacitatea financiară a candidatului. Acest criteriu de selecție duce la imposibilitatea unor persoane, performante din punct de vedere profesional, de a candida pentru obținerea abilitării. În consecință, taxa de înscriere duce la scăderea calității corpului profesorilor universitari și conducătorilor de doctorat din România.

Un criteriu de selecție bazat pe situația financiară a candidatului contravine principiului selecției în funcție de merit și încalcă prevederile art. 5 din Codul muncii, care interzice orice discriminare directă sau indirectă bazată pe originea socială sau responsabilitatea familială, elemente aflate în legătură directă cu posibilitatea candidatului de a economisi salariul său pe mai multe luni în scopul plății taxei de abilitare.

Având în vedere că abilitarea este o procedură introdusă unilateral de către statul român prin lege, statul trebuie să-și asume costurile aferente acestei proceduri. România a fost criticată de multe ori pentru numărul exagerat de mare de taxe pe care le are față de alte țări, iar majoritatea acestor taxe au o natură similară cu taxa de înscriere pentru abilitare, fiind taxe pe care cetățenii trebuie să le plătească pentru diverse proceduri derulate de autoritățile publice. Costul acestor proceduri, impuse în mod obligatoriu prin legislație, trebuie să fie suportat de către autoritățile publice și nu de către cei care sunt obligați prin legislație să urmeze acele proceduri.

Estimând numărul candidaților la abilitare la 400 pe an, costurile anuale ale procesului de abilitare sunt de 2.580.000 lei pe an. Incapacitatea ministerului de a aloca această sumă pentru o procedură cheie pentru asigurarea calității resurselor umane din învățământul universitar, având un impact major asupra calității generale a pregătirii resurselor umane din România, demonstrează erori grave în prioritizarea alocării fondurilor publice de către minister, care trebuie corectate.

Decizia privind această taxă a fost corectată parțial prin deschiderea de către Autoritatea Națională pentru Cercetare Științifică (condusă atunci de Dragoș Ciuparu), în mai 2012, a unei proceduri de restituire a taxei, din fonduri publice, pentru persoanele care au obținut abilitarea, dar care a fost deschisă pe o perioadă limitată, mai 2012-ianuarie 2013, fiind apoi redeschisă doar în 2014.

O altă problemă a fost lipsa unei posibilități de recunoaștere sau echivalare a unor proceduri similare abilitării, din alte țări, problemă rămasă nerezolvată până în prezent.

După schimbarea guvernului în aprilie 2012, diversele declarații ale reprezentanților noii majorități politice, referitoare la necesitatea schimbării legii educației din 2011, au făcut ca multe persoane care doreau să obțină atestatul de abilitare să amâne decizia de a candida, în condițiile în care abilitarea implica, pe lângă rezultatele științifice obținute anterior, efortul de a scrie teza (conform volumului minim de text impus de CNATDCU), efortul financiar pentru plata taxei, și în care exista riscul ca abilitarea să fie eliminată, ca procedură, prin modificări legislative și deci tot efortul să fie zadarnic. Pe site-ul CNATDCU apar doar 26 de persoane care și-au susținut abilitarea în 2012. În 2014, 112 persoane au solicitat restituirea taxei pentru abilitare.

Anularea rolului abilitării și pervertirea ei

Obligativitatea existenței abilitării pentru accesul la postul de profesor universitar a fost eliminată prin OUG nr. 92 din 18 decembrie 2012, promovată de ministra de atunci Ecaterina Andronescu și de guvernul Ponta. Prin această măsură, rolul esențial al abilitării, de filtrare a candidaților la cele mai importante posturi universitare, a fost anulat. Există deja o tradiție a ordonanțelor de urgență de modificare a legii educației, având ca rezultat degradarea sistemului de învățământ, și care sunt publicate în jurul Crăciunului, când publicul nu este atent: 18 decembrie 2012, 23 decembrie 2013, 29 decembrie 2014.

În 20 decembrie 2012, prin ordinul d-nei Andronescu (nr. 6560/2012) au fost relaxate standardele minimale pentru accesul la abilitare și la posturile universitare. Anterior, în septembrie 2012, d-na Andronescu modificase și componența CNATDCU, eliminând persoanele din diaspora și reducând nivelul științific mediu al comisiei (ordinul nr. 5644/2012).

Prin același ordin nr. 5644/2012, secretariatul CNATDCU s-a mutat de la UEFISCDI direct în cadrul ministerului. Mutarea secretariatului coincide cu încetarea actualizării site-ului care trebuia să asigure transparența procesului de abilitare, conform ordinului nr. 5691/2011, rămas în vigoare până în 2015. Nu am găsit vreun alt site pe care să se fi transferat publicarea acestor informații. Nerespectarea publicării pe acest site a informațiilor cerute de legislația în vigoare face ca toate abilitările acordate fără respectarea procedurilor să fie pasibile de atacarea lor în justiție și anularea lor, ca urmare a faptului că ministerul nu a respectat reglementările stabilite tot de minister. Se pare că se găsesc în această situație cel puțin 75% din tezele de abilitare susținute până în prezent.

Mai recent, o altă ordonanță de urgență a guvernului Ponta, nr. 94 din 29 decembrie 2014, a stabilit că cererea pentru susținerea examenului de abilitare nu mai va fi adresată CNATDCU, ci universităților sau Academiei Române. Măsura a fost urmată de ordinul nr. 3121/2015, care a modificat regulamentul de organizare a abilitării. Modificările esențiale aduse de acest ordin sunt:

  • propunerile pentru componența comisiei sunt făcute de universitate / Academie și sunt aprobate de comisiile CNATDCU; ca urmare, nu pot exista comisii de abilitare a căror componență să fie în dezacord cu deciziile luate la nivelul structurilor universităților, iar CNATDCU este pus din nou în situația de a evalua decizii luate deja de organismele decizionale ale universităților; reapare, astfel, conflictul de interese în cazul deciziilor CNATDCU și este deci diminuat semnificativ rolul CNATDCU de filtru de nivel național pentru acreditarea conducătorilor de doctorat;
  • dispare prevederea ca teza de abilitare să fie un document public, ceea ce îngreunează, de exemplu, posibilitatea investigării unor eventuale plagiate;
  • dispare prevederea că orice persoană interesată poate participa la susținerea acesteia și că publicul poate pune candidatului întrebări legate de subiectul tezei de abilitare și al dezvoltării ulterioare în carieră, la care candidatul este obligat să răspundă; dispare obligativitatea publicării online a datelor susținerii tezelor; aceste măsuri elimină posibilitatea ca alți specialiști decât membrii comisiei să analizeze critic ceea ce susține candidatul;
  • dispare obligativitatea ca rezumatul tezei de abilitare, lista de lucrări ale candidatului, fișa de verificare a îndeplinirii standardelor minimale de către candidat să fie publicate centralizat, pe un site web care să centralizeze  informația la nivel național; se prevede ca aceste informații să fie publicate doar pe site-ul instituției gazdă, ceea ce în practică înseamnă că informația va fi îngropată pe o multitudine de site-uri și va fi extrem de dificil pentru oricine dorește să analizeze procesul să monitorizeze toate site-urile web, și că este foarte posibil ca informația să dispară după susținerea tezei (acest lucru s-a întâmplat deja în cazul unor prevederi similare referitoare la publicitatea concursurilor pe posturi universitare, de dinainte de 2011);
  • este eliminată obligativitatea ca o persoană dintre membrii comisiei să fie din străinătate, ceea ce poate diminua obiectivitatea analizei comisiei;
  • este eliminată obligativitatea ca toate persoanele din cadrul comisiei de abilitare trebuie să îndeplinească aceleași standarde minimale pe care trebuie să le îndeplinească candidatul pentru admisibilitatea tezei de abilitare, ducând la posibilitatea ca examinatorii să aibă un nivel științific mai scăzut decât persoana examinată;
  • este eliminată obligativitatea lipsei conflictului de interese pentru membrii comisiei, ceea ce poate duce la situații de subiectivitate în evaluarea abilitării;
  • este eliminată obligativitatea redactării tezei de abilitare în limba engleză, ceea ce îngreunează, împreună cu faptul că nu este document public, o posibilă analiză critică a tezei de specialiști care nu vorbesc româna;
  • universitățile / Academia pot stabili regulamente cu cerințe și exigențe specifice cu privire la abilitare și la acceptarea conducătorilor de doctorat în școlile doctorale proprii; acest lucru dă cale liberă către:
    • impunerea de condiții pentru candidați care să favorizeze candidații din interiorul universității, sau care să blocheze accesul celor din afara universităților sau din diaspora;
    • neacceptarea ca și conducători de doctorat a celor care și-au obținut abilitarea în alte universități.

Astfel, modificările permit degradarea nivelului și lipsa de transparență a procesului de abilitare, dar și eliminarea unor caracteristici esențiale ale procesului de abilitare, și anume posibilitatea unor candidaturi care să nu fie condiționate de satisfacerea intereselor centrelor de putere din universități, interese care se află în conflict cu interesul general al societății de creștere a calității resursei umane din universități, inclusiv prin atragerea de persoane care se află în prezent în afara universităților din România.

În concluzie, nu numai că elementele pozitive ale abilitării au fost anulate, dar situația actuală în acest domeniu este chiar mai rea pentru calitatea învățământului universitar decât era în ianuarie 2011, ca urmare a deciziilor guvernelor Ponta, deoarece:

  • nu mai există filtrul CNATDCU, chiar disfuncțional, pentru aprobarea ocupării posturilor de conferențiar și profesor universitar, ceea ce lasă cale liberă promovării persoanelor de nivel științific scăzut, doar în baza relațiilor și intereselor de grup din universități;
  • dacă în trecut accesul la conducerea de doctorat era condiționată de postul de profesor universitar, ceea ce în unele cazuri împiedica accesul la conducerea de doctorat pentru persoane care aveau capacitatea să o facă, în prezent relaxarea standardelor minimale și diminuarea rolului de filtru al CNATDCU duce la acordarea cu prea mare ușurință a dreptului de conducere de doctorat, ceea ce afectează calitatea studiilor doctorale. Probabil că numărul persoanelor cu performanțe slabe care vor deveni conducători de doctorat va fi mult mai mare decât al celor cu performanțe foarte bune care anterior abilitării nu aveau acces la conducerea de doctorat.

Paradoxal, deși CNATDCU nu mai are atribuții de validare a accesului pe posturi universitare, iar cele referitoare la validarea conducătorilor de doctorat au fost diminuate semnificativ, CNATDCU continuă să valideze acordarea titlurilor de doctor, ceea ce evident este o miză mult inferioară celei referitoare la acordarea posturilor universitare sau a conducerii de doctorat și, în condițiile actuale, poate fi lăsată la fel de bine în responsabilitatea exclusivă a universităților.

 

Ești cercetător? Contribuie la o evaluare mai bună a publicațiilor științifice prin publicarea unei evaluări a unei publicații citite recent 

Cum se pot administra ușor listele de publicații științifice ale unui departament, ale unei facultăți sau ale unei universități

Ce standarde minimale se aplică concursurilor pe posturi universitare de la începutul anului 2013?

În 21 decembrie 2012, în Monitorul Oficial partea a III-a, nr. 454 şi 455, a fost publicată scoaterea la concurs a unui număr mare de posturi în universităţi. În 25 decembrie 2012, în Monitorul Oficial partea I, nr. 890, a fost publicat Ordinul ministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului nr. 6560/2012 privind aprobarea standardelor minimale necesare și obligatorii pentru conferirea titlurilor didactice din învățământul superior și a gradelor profesionale de cercetare-dezvoltare, semnat de Ecaterina Andronescu. Acest ordin modifică standardele minimale anterioare, aprobate de ministrul Daniel Funeriu, mult mai exigente, din care o parte fuseseră deja modificate în scurtul ministeriat al lui Cătălin Baba.

În această situaţie, care sunt standardele minimale aplicabile concursurilor pentru posturile scoase în decembrie?

Legea nr. 1/2011 a educaţiei naţionale spune:

Art. 295. – (1) Metodologia-cadru de concurs pentru ocuparea posturilor vacante va fi stabilită prin hotărâre a Guvernului, iniţiată de Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, la propunerea CNATDCU.
(2) Metodologia va stabili, pentru fiecare titlu sau funcţie didactică, cerinţele minime pentru prezentarea la concurs, cu referire la standardele minimale stabilite conform art. 219 alin. (1) lit. a), modul de organizare şi de desfăşurare a concursului, de soluţionare a contestaţiilor, conflictele de interese şi incompatibilităţile, în vederea asigurării calităţii, a respectării eticii universitare şi a legislaţiei în vigoare.
(3) Universităţile au obligaţia să respecte această metodologie şi să publice toate posturile scoase la concurs, însoţite de programa aferentă concursului, cu cel puţin două luni înainte de concurs. Publicarea posturilor scoase la concurs se face cel puţin pe site-ul web propriu şi pe un site web specializat, administrat de Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului.

Metodologia-cadru de concurs pentru ocuparea posturilor didactice şi de cercetare vacante din învăţământul superior a fost aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 457/2011. Ea arată că instituţiile de învăţământ superior elaborează Metodologia proprie de concurs pentru ocuparea posturilor vacante. Metodologia proprie este aprobată de către senatul universitar şi publicată pe site-ul web al instituţiei de învăţământ superior. Metodologia proprie prevede standardele minimale de ocupare a posturilor didactice şi de cercetare valabile în cadrul universităţii, care sunt superioare sau egale standardelor naţionale, aprobate prin ordin al ministrului.

Conform metodologiei-cadru de concurs, universităţile erau obligate să transmită ministerului metodologia proprie în primele 30 de zile calendaristice de la începerea semestrului universitar, împreună cu alte documente, pentru ca ministerul să publice concursurile în Monitorul Oficial.

Ca urmare, la data publicării concursurilor, erau valabile metodologiile proprii ale universităţilor, aprobate de senatele universitare cu cel puţin o lună înainte de începerea semestrului, adică înainte de septembrie 2012. Aceste metodologii proprii trebuiau să respecte standardele minimale în vigoare la acea dată.

Standardele minimale naţionale adoptate prin ordin în decembrie 2012 nu puteau să afecteze metodologiile proprii, şi deci standardele aplicabile în concursurile din universităţi, decât după ce senatele universitare modificau metodologiile proprii.

Condiţiile unui concurs pe post nu pot fi modificate în timpul concursului. O eventuală modificare a metodologiilor proprii ulterioară începerii concursurilor nu se poate aplica concursurilor deja începute.

Conform art. 12 din Legea nr. 24/2000, ordinele de ministru intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial sau la o dată ulterioară publicării, menţionată în ordin. Modificarea standardelor minimale a intrat deci în vigoare doar la 25 decembrie 2012.

În concluzie, standardele minimale aplicabile concursurilor de la începutul anului 2012 sunt cele din metodologiile proprii ale universităţilor, adoptate cândva înainte de sfârşitul lui octombrie 2012 şi care trebuie să respecte standardele minimale naţionale în vigoare la acea dată. Un concurs care nu respectă aceste condiţii se situează în afara prevederilor legale.  Conform art. 299 alin. (3) din Legea nr. 1/2011, în cazul în care instanţele de judecată constată încălcarea procedurilor de desfăşurare a concursului pentru ocuparea posturilor didactice şi de cercetare din universităţi, concursul se anulează şi se reia. De asemenea, Curtea de Conturi poate bloca fondurile bugetare utilizate nelegal, inclusiv pentru salarizarea unor persoane angajate fără respectarea normelor legale.

Competenţele legale ale instituţiilor care au analizat plagiatul premierului Ponta

Plagiatul comis de actualul prim-ministru Victor Ponta este deja notoriu, la fel şi scandalul desfiinţării Consiliului General al Consiliului Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare (CNATDCU) de către fostul ministru interimar Liviu Pop, în timp ce acest consiliu dezbătea cazul acestui plagiat.

Persistă în mass media diverse confuzii legate de competenţa legală a diverselor instituţii care au analizat acest caz.

De ce CNATDCU are atribuţii în verificarea plagiatului în teze de doctorat

Potrivit legislaţiei actuale, Consiliul general al CNATDCU este abilitat să analizeze calitatea tezelor de doctorat şi să propună ministrului educaţiei retragerea titlului de doctor pentru nerespectarea standardelor de calitate sau de etică profesională. Copierea în teză a textelor altor autori este o astfel de situaţie.

Consiliul general CNATDCU poate să propună ministrului şi retragerea dreptului de conducere de doctorat a îndrumătorului tezei, precum şi retragerea acreditării şcolii doctorale, în cazul Ponta aceştia fiind Adrian Năstase, respectiv şcoala doctorală de drept de la Universitatea Bucureşti.

CNATDCU este organismul care răspunde de calitatea doctoratelor, indiferent cine este autorul lor, în timp ce Consiliul Naţional de Etică a Cercetării Ştiinţifice, Dezvoltării Tehnologice şi Inovării se ocupă doar de analiza abaterilor realizate de cercetători sau cadre didactice universitare.

Deoarece Victor Ponta este şi cadru universitar, Consiliul Naţional de Etică a Cercetării Ştiinţifice, Dezvoltării Tehnologice şi Inovării poate dispune măsuri suplimentare faţă de cele dispuse de CNATDCU, precum interzicerea ocupării de posturi didactice, conform art. 325 din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, analizând nu doar teza de doctorat ci şi cărţile plagiate de Victor Ponta.

Legislaţia relevantă este:

1. art. 168 alin. (5)-(8) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, care stabileşte competenţele CNATDCU privind acordarea titlului de doctor;

2. Prevederea art. 170 alin. (1) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011:

“În cazul nerespectării standardelor de calitate sau de etică profesională, Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, pe baza unor rapoarte externe de evaluare, întocmite, după caz, de CNATDCU, de CNCS, de Consiliul de etică şi management universitar sau de Consiliul Naţional de Etică a Cercetării Ştiinţifice, Dezvoltării Tehnologice şi Inovării, poate lua următoarele măsuri, alternativ sau simultan: a) retragerea calităţii de conducător de doctorat; b) retragerea titlului de doctor; c) retragerea acreditării şcolii doctorale […]”;

3. Prevederea art. 310 din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011:

“Constituie abateri grave de la buna conduită în cercetarea ştiinţifică şi activitatea universitară: a) plagierea rezultatelor sau publicaţiilor altor autori; […]”

4. Prevederile Legii nr. 206/2004 privind buna conduită în cercetarea ştiinţifică, dezvoltarea tehnologică şi inovare, respectiv: art. 2 alin. (2):

“Abaterile de la normele de bună conduită prevăzute la art. 2 lit. b), în măsura în care nu constituie infracţiuni potrivit legii penale, includ: a) plagiatul; b) autoplagiatul; […]”.

Acestea sunt definite în aceeaşi lege, art 4 alin. (1), după cum urmează:

“d) plagiatul – expunerea într-o operă scrisă sau o comunicare orală, inclusiv în format electronic, a unor texte, expresii, idei, demonstraţii, date, ipoteze, teorii, rezultate ori metode ştiinţifice extrase din opere scrise, inclusiv în format electronic, ale altor autori, fără a menţiona acest lucru şi fără a face trimitere la sursele originale; e) autoplagiatul – expunerea într-o operă scrisă sau o comunicare orală, inclusiv în format electronic, a unor texte, expresii, demonstraţii, date, ipoteze, teorii, rezultate ori metode ştiinţifice extrase din opere scrise, inclusiv în format electronic, ale aceluiaşi sau aceloraşi autori, fără a menţiona acest lucru şi fără a face trimitere la sursele originale.”

5. Prevederea art. 50 alin. (2) din Codul studiilor universitare de doctorat, adoptat prin Hotărârea Guvernului nr. 681/2011 :

“CNATDCU poate fi sesizat cu privire la nerespectarea standardelor de calitate sau de etică profesională, inclusiv cu privire la existenţa plagiatului, în cadrul unei teze de doctorat, indiferent de data susţinerii acesteia.”

6. Prevederile art. 27 din Regulamentul de funcţionare a CNATDCU în vederea validării tezelor de doctorat, aprobat prin Ordinul ministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului nr. 3504/2012:

“(1)Orice persoană, inclusiv membrii CNATDCU, poate sesiza în scris, prin intermediul UEFISCDI, Consiliul general al CNATDCU cu privire la nerespectarea standardelor de calitate sau de etică profesională, inclusiv cu privire la existenţa plagiatului, în cadrul unei teze de doctorat, indiferent de data susţinerii acesteia.
(2)Consiliul general al CNATDCU analizează fiecare sesizare primită, consultând, după caz, alţi membri ai CNATDCU.
(3)În urma fiecărei sesizări, în termen de maximum 60 de zile de la primirea acesteia, Consiliul general al CNATDCU decide dacă au fost sau nu respectate standardele de calitate sau de etică profesională, iar preşedintele CNATDCU transmite autorului sesizării decizia Consiliului general al CNATDCU şi motivarea acesteia.
(4)În cazul în care, în urma unei sesizări sau prin autosesizare, Consiliul general al CNATDCU decide că nu au fost respectate standardele de calitate sau de etică profesională, preşedintele CNATDCU propune ministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului una sau mai multe dintre următoarele măsuri:
a)retragerea calităţii de conducător de doctorat;
b)retragerea titlului de doctor;
c)retragerea acreditării şcolii doctorale.
(5)În urma propunerilor prevăzute la alin. (4), ministrul educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului poate lua măsuri, conform prevederilor art. 170 din Legea nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare.
(6)În cazul în care membrii CNATDCU din cadrul unei comisii de evaluare a unei teze constată nerespectarea standardelor de calitate sau de etică profesională, inclusiv existenţa plagiatului, în cadrul tezei şi/sau a activităţilor care au dus la realizarea acesteia, aceştia invalidează teza de doctorat, comunică aceste constatări celorlalţi membri ai comisiei de evaluare şi sesizează Consiliul general al CNATDCU pentru analiza responsabilităţii conducătorului de doctorat sau a şcolii doctorale şi aplicarea prevederilor alin. (4).
(7)În cazul în care, în decursul analizei tezei de doctorat, membrii CNATDCU constată existenţa unor abateri de la buna conduită în cercetare-dezvoltare, inclusiv existenţa plagiatului, având ca responsabili conducătorul de doctorat sau personalul didactic ori de cercetare-dezvoltare al IOSUD/IOD, membrii CNATDCU sunt obligaţi să sesizeze, potrivit legii, Consiliul Naţional de Etică a Cercetării Ştiinţifice, Dezvoltării Tehnologice şi Inovării, în vederea analizării cazului.
(8)Conducătorul de doctorat răspunde împreună cu autorul tezei de respectarea standardelor de calitate sau de etică profesională, inclusiv de asigurarea originalităţii conţinutului, potrivit prevederilor art. 143 alin. (4) şi art. 170 din Legea nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare.”

De ce o universitate poate retrage o diplomă de doctor

Comisia de etică a Universităţii Bucureşti a decis că Victor Ponta a plagiat în teza sa de doctorat, pe de altă parte rectorul Mircea Dumitru a declarat că ar fi nevoie de un ordin de ministru pentru retragerea diplomei, iar premierul Victor Ponta spune că singura decizie recunoscută ar fi cea a Autorităţii Naţionale de Cercetare Ştiinţifică.

Ce spune Legea educaţiei naţionale (nr. 1/2011):

Art. 146
Rectorul poate anula, cu aprobarea senatului universitar, un certificat sau o diplomă de studii atunci când se dovedeşte că s-a obţinut prin mijloace frauduloase sau prin încălcarea prevederilor Codului de etică şi deontologie universitară.

Art. 128
(1)Carta universitară prezintă opţiunile majore ale comunităţii universitare şi se aplică în tot spaţiul universitar.
(2)Carta universitară se referă, în mod obligatoriu, cel puţin la:
b)Codul de etică şi deontologie profesională universitară;

Art. 306
(1)La nivelul fiecărei universităţi funcţionează comisia de etică universitară.
(3)Comisia de etică universitară are următoarele atribuţii:
a)analizează şi soluţionează abaterile de la etica universitară, pe baza sesizărilor sau prin autosesizare, conform Codului de etică şi deontologie universitară;

Art. 120
(2)Diplomele corespunzătoare programelor de studii universitare sunt înscrisuri oficiale şi nu pot fi emise decât de instituţiile acreditate, pentru programele şi formele de studii acreditate sau autorizate provizoriu…

Art. 168
(7)Titlul de doctor se atribuie prin ordin al ministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului, după validarea tezei de doctorat de către CNATDCU.

Art. 169
(1)Diploma conferită după promovarea unui program de studii universitare de doctorat se numeşte diplomă de doctor. În diploma care certifică obţinerea şi deţinerea titlului de doctor se menţionează, în mod expres, domeniul disciplinar sau interdisciplinar al doctoratului pentru doctoratul ştiinţific; în cea care certifică obţinerea şi deţinerea titlului de doctor într-un domeniu profesional se menţionează, în mod expres, domeniul profesional al doctoratului.

În concluzie, titlul de doctor, atribuit prin ordin de către ministru, este certificat prin diploma de doctor, emisă de către universitate, iar diploma de doctor poate fi anulată de rector, cu aprobarea Senatului universitar, atunci când se dovedeşte că s-a obţinut prin mijloace frauduloase sau prin încălcarea prevederilor Codului de etică şi deontologie universitară, fără a fi necesară o decizie a ministrului în acest sens.

În mai multe relatări în mass media, inclusiv în declaraţiile Ecaterinei Andronescu apare ideea că nimeni în afară de Consiliul Naţional de Etică CDI nu are dreptul să investigheze plagiatul d-lui Ponta. Aceste afirmaţii se bazează pe o interpretare eronată a art. 4^2 alin. (3) din Legea nr. 206/2004, care prevede că sesizările sau contestaţiile care vizează conducători de instituţii şi unităţi de cercetare-dezvoltare ori de instituţii publice, membri ai consiliilor de administraţie, ai comitetelor de direcţie, ai consiliilor ştiinţifice sau ai comisiilor de etică ale instituţiilor şi unităţilor de cercetare-dezvoltare ori persoane cu funcţii de demnitate publică, sunt exceptate de la analiza la nivelul instituţiei în cadrul căreia presupusele abateri s-au produs, iar analiza lor se face direct de Consiliul Naţional de Etică.

Legea nr. 206/2004 se referă la abaterile făcute de către categoriile de personal ce desfăşoară activităţi de cercetare-dezvoltare, prevăzute în Legea nr. 319/2003, precum şi de către alte categorii de personal, din mediul public sau privat, ce beneficiază de fonduri publice de cercetare-dezvoltare, cf. art. 1 alin. (4) din această lege.

Art. 4^2 alin. (3) din Legea nr. 206/2004 se aplică deci persoanelor care sunt concomitent conducători de instituţii etc. şi în categoriile prevăzute de art. 1 alin. (4) – personal de cercetare-dezvoltare etc. Astfel, în cazul d-lui Ponta, această lege se referă la abaterile făcute de acesta în calitatea sa de cadru didactic universitar, dl. Ponta fiind cadru didactic în cadrul Universităţii Româno-Americane.

Prevederile Legii nr. 206/2004 nu au nicio legătură cu investigaţiile şi deciziile pe care le poate lua Universitatea Bucureşti ca emitentă a diplomei de doctor a d-lui Ponta, şi care sunt independente de analizele abaterilor realizate de dl. Ponta în calitatea sa de cadru didactic universitar. În cazul în care dl. Ponta nu ar fi cadru didactic universitar, prevederile Legii nr. 206/2004 nu s-ar aplica deloc în cazul său.

Am mai publicat aceste informaţii pe site-ul Ad Astra, aici şi aici.

Profiturile neimpozitate ale fabricilor de diplome

… sau de ce nu există calitate în învăţământul superior privat

Ziarul financiar a publicat recent două articole despre faptul că universitatea Spiru Haret are o rată a profitului mai mare decât oricare din primele 100 de companii din România (ordonate în funcţie de cifra de afaceri). Informaţia a mai fost preluată şi de Gândul. Nu doar rata profitului este semnificativă, ci şi profitul în cifre absolute: doar 17 firme din România au avut în 2008 un profit mai mare.

Într-adevăr, aceste informaţii pot fi obţinute uşor de pe site-ul Ministerului de Finanţe unde sunt publicate datele din bilanţurile depuse de diferitele instituţii, conform obligaţiilor legale ale acestora (puteţi căuta cuvântul “universitate”). Din păcate, nu apar acolo şi informaţiile din bilanţurile universităţilor de stat, deşi toate informaţiile despre instituţii publice sunt de interes public, conform legii privind informaţiile de interes public.

Iată care sunt cifrele referitoare la Universitatea Spiru Haret (cele din 2006 nu sunt disponibile):

An
Venituri totale (lei)
Excedent (lei)
Rata profitabilităţii (%)
2008 373.610.879 178.487.094 48%
2007 245.931.299 110.512.681 45%
2005 81.407.904 25.666.852 32%

Iată şi situaţia altor universităţi private, conform bilanţurilor de la sfârşitul lui 2008 (sunt două universităţi Petre Andrei în Iaşi, ca urmare a unor conflicte; excedentul negativ înseamnă pierdere):

Universitatea Venituri totale (lei) Excedent (lei) Rata profitabilităţii (%)
Universitatea Spiru Haret 373.610.879 178.487.094 48%
Universitatea Vasile Goldiş (Arad) 74.922.107 16.664.588 22%
Universitatea Dimitrie Cantemir 45.589.875 12.878.870 28%
Universitatea Româno-Americană 44.081.745 15.525.845 35%
Fundaţia Sapientia (Cluj) 30.618.734 17.674.206 58%
Universitatea Ecologică 20.307.352 8.533.575 42%
Universitatea Nicolae Titulescu 14.765.075 3.445.301 23%
Universitatea Petre Andrei (Iaşi) 12.551.207 757.212 6%
Universitatea Bogdan Vodă (Cluj) 7.917.499 -1.859.713 -23%
Universitatea Petre Andrei din Iaşi (Iaşi) 7.854.133 -673.095 -9%
Universitatea Mihail Kogălniceanu (Iaşi) 2.255.789 -9.331 0%

Veniturile din 2007 ale câtorva dintre cele mai mari universităţi de stat sunt în tabelele de mai jos (informaţiile au fost luate de pe site-urile universităţilor):

Universitatea Venituri (lei)
Universitatea Politehnica Bucureşti 520.307.562
Universitatea Babeş-Bolyai 281.699.279
Universitatea Al. I. Cuza 224.692.741
Universitatea Bucureşti 172.163.786

S-a discutat mult despre situaţia de la Spiru Haret şi calitatea educaţiei de acolo, deci nu insist asupra acestui aspect. În topul Ad Astra al universităţilor din 2007, realizat pe baza rezultatelor ştiinţifice a universităţilor, cele private apar de obicei pe ultimele locuri sau deloc (ceea ce înseamnă că nu au avut deloc astfel de rezultate).

Universităţile private îşi pregătesc ieşirea de pe piaţă prin retragerea fără impozitare a profiturilor

Ceea ce nu a apărut însă până acum în discuţia publică este faptul că universităţile private şi-au pregătit ieşirea de pe piaţă prin introducerea unor prevederi legale ce prevăd că fondatorii pot beneficia de toate profiturile rezultate din producerea de diplome pe bandă rulantă, fără nicio impozitare.

Legea învăţământului în vigoare, nr. 84/1995, spune (art. 116/3): ”(1) Patrimoniul universităţilor particulare constă din patrimoniul iniţial al fondatorilor, la care se adaugă patrimoniul dobândit ulterior. Acesta este compus din bunuri mobile şi imobile şi din creanţe.   (2) Patrimoniul universităţilor particulare este proprietatea lor privată, de care dispun în mod liber. În cazul înstrăinării unor bunuri din patrimoniul universităţii, contravaloarea lor revine universităţii.   (3) În caz de desfiinţare, dizolvare sau lichidare, patrimoniul universităţii particulare, înfiinţată prin lege, revine fondatorilor.”

Această ultimă prevedere a fost introdusă în 2006, în urma contribuţiei unor persoane din întreg spectrul politic: vedeţi aici urmărirea procesului legislativ, cu toate detaliile. Prevederea contravine însă principiului conform căruia universităţile private au caracter non-profit, principiu enunţat chiar de aceeaşi lege: (art. 104): “Învăţământul particular funcţionează potrivit legii, dacă:   a) este organizat şi funcţionează pe principiul nonprofit”.

Proiectul Legii educaţiei naţionale pe care guvernul Boc şi-a asumat recent răspunderea prevede şi el (art. 180): “În caz de desfiinţare, dizolvare sau lichidare, patrimoniul instituţiilor de învăţământ superior particular revine fondatorilor, în condiţiile legii”. Din nou, principiul non-profit este declarat dar declaraţia nu are acoperire (art. 99): “Instituţiile de învăţământ superior sunt de stat, particulare sau confesionale. Ele sunt persoane juridice de interes public, au caracter non-profit, sunt apolitice şi îşi promovează misiunea asumată în domeniul învăţământului superior şi/sau al cercetării ştiinţifice şi creaţiei artistice, ca un serviciu public.”

În proiectul alternativ promovat de Mircea Miclea era inclusă o prevedere mai bună: „În cazul desfiinţării universităţii private, bunurile aduse de fondatori la constituire ori în timpul funcţionării, rămase în urma lichidării, se restituie acestora fie în natură, fie în echivalent bănesc, în condiţiile prevăzute prin carta universitară. Bunurile dobândite după înfiinţare sunt considerate bunuri publice.”.

Puteţi vedea aici (parţial) modul în care universităţile private au făcut lobby în 2006 pentru transferul către fondatori al patrimoniului, în cadrul unei discuţii publice dintre rectorii universităţilor private şi parlamentari.

Universităţile private: societăţi comerciale care nu plătesc impozite

Intrarea patrimoniului în proprietatea fondatorilor echivalează, practic, universităţile private cu nişte societăţi comerciale. O organizaţie non-profit nu poate face acest lucru, deoarece ar contraveni cu caracterul non-profit al organizaţiei. Astfel, Ordonanţa nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii specifică (art. 60): “(1) În cazul dizolvării asociaţiei sau fundaţiei, bunurile rămase în urma lichidării nu se pot transmite către persoane fizice.  (2) Aceste bunuri pot fi transmise către persoane juridice de drept privat sau de drept public cu scop identic sau asemănător, printr-o procedură stabilită în statutul asociaţiei sau al fundaţiei.” Deci orice excedent (profit) obţinut de o organizaţie non-profit ar trebui folosit exclusiv pentru realizarea scopurilor organizaţiei, chiar şi în cazul dizolvării acesteia. Iar Legea nr. 443/2002 privind înfiinţarea universităţii Spiru Haret precizează şi ea (art. 6): “Patrimoniul Universităţii “Spiru Haret” din Bucureşti va rămâne şi va fi utilizat numai în cadrul sistemului naţional de învăţământ. În cazul nerespectării acestei prevederi Ministerul Educaţiei şi Cercetării va propune încetarea activităţii de învăţământ şi desfiinţarea prin lege a universităţii.”

Patrimoniul unei organizaţii non-profit private este privat, în sensul că administratorii organizaţiei ar trebui să beneficieze de dreptul integral de decizie asupra utilizării acestui patrimoniu pentru scopurile statutare, pe timpul existenţei organizaţiei. Fondatorii au luat însă decizia alocării patrimoniului iniţial pentru scopurile respective şi această decizie, împreună cu principiul non-profitabilităţii, motivează faptul că după lichidarea organizaţiei patrimoniul trebuie să revină unei alte instituţii cu scop similar (prin care eu înţeleg şi un mod de organizare tot non-profit). Spun asta chiar din perspectiva unei persoane care a înfiinţat mai multe organizaţii non-profit şi a contribuit personal la patrimoniul iniţial al acestora.

În cazul în care universităţile private pot să transmită fondatorilor patrimoniul, inclusiv excedentul, înseamnă că aceştia beneficiază de profiturile realizate în urma activităţii, deci activitatea nu a fost non-profit. Universităţile private funcţionează în acest caz ca şi o societate comercială. Acest lucru poate fi perfect acceptabil, dacă statutul de societate comercială al universităţilor private ar fi fost declarat ca atare de la început. În acest caz, universităţile private ar fi trebuit însă să plătească TVA pe taxele încasate de la studenţi (19% în prezent), să plătească impozitul pe profit (16%), iar atunci când profiturile revin fondatorilor să plătească impozitul pe dividende (16%).

Posibilitatea de retragere a profiturilor anulează şi orice motivaţie a sistemului actual prin care o organizaţie non-profit poate înfiinţa o universitate doar în urma unei legi adoptate de parlament. Sensul unei astfel de legi ar fi acela că universitatea dobândeşte un tip de personalitate juridică distinct de cel al unei asociaţii, fundaţii sau societăţi comerciale; în caz contrar, ar trebui să fie suficientă înfiinţarea în baza legislaţiei existente privind asociaţiile, fundaţiile sau societăţile comerciale. Iar sensul unui tip distinct de personalitate juridică ar fi tocmai acela că ar trebui să asigure transferul instituţiei,  inclusiv al patrimoniului ei, din sistemul de interes privat în sistemul privat de interes public.

Excedentul de la Spiru Haret e suficient pentru a finanţa un Oxford sau pentru a angaja laureaţi Nobel

Pentru a respecta însă principiul conform căruia universităţile sunt non-profit, excedentul ar trebui însă utilizat pentru scopurile pentru care ele au fost înfiinţate. Aceste excedente reprezintă de fapt banii cu care universităţile private ar putea finanţa o creştere semnificativă a calităţii educaţiei şi cercetării pe care o fac.

Excedentul de 178 milioane lei al Universităţii Spiru Haret reprezintă 13% din întreg bugetul cercetării prevăzut să se aloce în 2009 din fonduri publice. Este mai mult decât toate veniturile din 2008 ale Institutului Naţional de Fizică Horia Hulubei de la Măgurele, respectiv 112 milioane lei; acest institut este cel mai important din ţară, producând aproximativ 4% din rezultatele cercetării româneşti. Este de peste 1200 de ori mai mare decât toate veniturile din 2008 ale Şcolii Normale Superioare, singura instituţie de învăţământ superior din România care chiar îşi propune o calitate superioară celei din universităţile de stat.

Excedentul de la Spiru Haret este mai mare decât suma cheltuită anual din fonduri proprii de Universitatea Oxford, care în 2007/2008 a cheltuit 33,9 milioane lire, adică aproximativ 170 milioane lei din fondurile sale proprii (private), restul veniturilor fiind granturi de cercetare, taxe de şcolarizare sau venituri din diverse servicii.

De asemenea, excedentul anual de la Spiru Haret reprezintă de aproximativ 5 ori mai mult decât salariile tuturor profesorilor de la Rockefeller University, universitate aflată pe locul 32 la nivel mondial în topul Shanghai; între aceşti profesori sunt şi 6 laureaţi ai premiului Nobel.

Evident, cu această sumă nu se poate crea instantaneu o universitate de talia universităţilor Oxford sau Rockefeller, dar dacă ea s-ar investi în ridicarea calităţii educaţiei şi cercetării – în special prin atragerea de personal didactic de nivel internaţional, inclusiv din rândul oamenilor de ştiinţă români din diaspora, ea ar fi suficientă pentru a permite, într-un orizont de timp de 5 ani, realizări care să asigure intrarea universităţii în topurile internaţionale şi un loc de frunte între universităţile din Europa de Est.

Principiul universităţilor private româneşti: ia banii şi fugi

În concluzie, de ce la noi universităţile private sunt cele care au cea mai slabă calitate, în timp ce în occident ele sunt de obicei mult mai performante decât cele publice? Banii, se pare, nu sunt o problemă. Problema e că motivaţia conducătorilor acestor universităţi româneşti nu este de a construi ceva pe termen lung, ci de a da tunuri, inclusiv pentru că aşa le permite legislaţia. Ei pot să ia în buzunare profiturile universităţilor, atunci când ele se vor lichida, deci scopul lor este să aibă cât mai rapid profituri cât mai mari şi nu calitatea educaţiei. Perspectiva lor este lichidarea universităţii, nu dezvoltarea pe termen lung.

O problemă şi mai mare este că societatea românească nu vrea nici ea calitate şi performanţă ştiinţifică, ci diplome pe bandă rulantă. Problema fundamentală este însă că şi conducătorii ţării preferă acelaşi lucru, prin legislaţia care au promovat-o. Politicienii, din toate partidele, au decis să calce în picioare  principiile afirmate în legislaţie şi viitorul învăţământului universitar privat din România, urmărindu-şi şi ei doar interesele imediate. Iată de ce nu cred vom avea prea curând nişte universităţi private performante în România.

O perspectivă optimistă (utopică?)

Ca să fiu totuşi constructiv, încerc să propun şi un scenariu optimist. În societatea românească, „grupul de interese” care ar trebui să fie cel mai interesat de calitatea învăţământului superior şi a cercetării din ţară ar trebui să fie firmele, care beneficiază sau sunt afectate direct de această calitate sau lipsa ei. Poate că vom asista la un fenomen de asociere şi auto-organizare a acestora care să le dea o voce în dezbaterile publice asupra calităţii educaţiei şi cercetării. Din păcate, în cadrul recentelor înfruntări politice legate de dezbaterea noilor legi ale educaţiei, vocea firmelor a lipsit. Nu este de mirare că noua lege nu aduce de fapt o reformă reală, care a avut prea puţini susţinători care să se exprime public, opunându-i-se în schimb rectorii şi sindicatele din învăţământ, care beneficiază de o putere politică considerabilă. În ipoteza în care firmele s-ar constitui într-un grup de presiune pentru ridicarea calităţii învăţământului, s-ar putea crea mecanisme care să motiveze universităţile, de stat şi private, să îşi crească performanţele în educaţie şi cercetare. Exemple de astfel de mecanisme ar fi topuri ale universităţilor realizate şi mediatizate de angajatori, mediatizarea de către aceştia a unor statistici care să arate cum variază salariile de la prima angajare în funcţie de universitatea şi facultatea absolvită (pentru posturi similare), etc. Prin lobby politic, poate că acest grup de presiune ar putea reuşi şi anularea prevederilor care permit universităţilor private să direcţioneze profiturile către fondatori. Aceste profituri ar rămâne atunci pentru educaţie şi cercetare, aşa cum este normal.