All posts by florian

About florian

http://www.razvanflorian.eu

Ce standarde minimale se aplică concursurilor pe posturi universitare de la începutul anului 2013?

În 21 decembrie 2012, în Monitorul Oficial partea a III-a, nr. 454 şi 455, a fost publicată scoaterea la concurs a unui număr mare de posturi în universităţi. În 25 decembrie 2012, în Monitorul Oficial partea I, nr. 890, a fost publicat Ordinul ministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului nr. 6560/2012 privind aprobarea standardelor minimale necesare și obligatorii pentru conferirea titlurilor didactice din învățământul superior și a gradelor profesionale de cercetare-dezvoltare, semnat de Ecaterina Andronescu. Acest ordin modifică standardele minimale anterioare, aprobate de ministrul Daniel Funeriu, mult mai exigente, din care o parte fuseseră deja modificate în scurtul ministeriat al lui Cătălin Baba.

În această situaţie, care sunt standardele minimale aplicabile concursurilor pentru posturile scoase în decembrie?

Legea nr. 1/2011 a educaţiei naţionale spune:

Art. 295. – (1) Metodologia-cadru de concurs pentru ocuparea posturilor vacante va fi stabilită prin hotărâre a Guvernului, iniţiată de Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, la propunerea CNATDCU.
(2) Metodologia va stabili, pentru fiecare titlu sau funcţie didactică, cerinţele minime pentru prezentarea la concurs, cu referire la standardele minimale stabilite conform art. 219 alin. (1) lit. a), modul de organizare şi de desfăşurare a concursului, de soluţionare a contestaţiilor, conflictele de interese şi incompatibilităţile, în vederea asigurării calităţii, a respectării eticii universitare şi a legislaţiei în vigoare.
(3) Universităţile au obligaţia să respecte această metodologie şi să publice toate posturile scoase la concurs, însoţite de programa aferentă concursului, cu cel puţin două luni înainte de concurs. Publicarea posturilor scoase la concurs se face cel puţin pe site-ul web propriu şi pe un site web specializat, administrat de Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului.

Metodologia-cadru de concurs pentru ocuparea posturilor didactice şi de cercetare vacante din învăţământul superior a fost aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 457/2011. Ea arată că instituţiile de învăţământ superior elaborează Metodologia proprie de concurs pentru ocuparea posturilor vacante. Metodologia proprie este aprobată de către senatul universitar şi publicată pe site-ul web al instituţiei de învăţământ superior. Metodologia proprie prevede standardele minimale de ocupare a posturilor didactice şi de cercetare valabile în cadrul universităţii, care sunt superioare sau egale standardelor naţionale, aprobate prin ordin al ministrului.

Conform metodologiei-cadru de concurs, universităţile erau obligate să transmită ministerului metodologia proprie în primele 30 de zile calendaristice de la începerea semestrului universitar, împreună cu alte documente, pentru ca ministerul să publice concursurile în Monitorul Oficial.

Ca urmare, la data publicării concursurilor, erau valabile metodologiile proprii ale universităţilor, aprobate de senatele universitare cu cel puţin o lună înainte de începerea semestrului, adică înainte de septembrie 2012. Aceste metodologii proprii trebuiau să respecte standardele minimale în vigoare la acea dată.

Standardele minimale naţionale adoptate prin ordin în decembrie 2012 nu puteau să afecteze metodologiile proprii, şi deci standardele aplicabile în concursurile din universităţi, decât după ce senatele universitare modificau metodologiile proprii.

Condiţiile unui concurs pe post nu pot fi modificate în timpul concursului. O eventuală modificare a metodologiilor proprii ulterioară începerii concursurilor nu se poate aplica concursurilor deja începute.

Conform art. 12 din Legea nr. 24/2000, ordinele de ministru intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial sau la o dată ulterioară publicării, menţionată în ordin. Modificarea standardelor minimale a intrat deci în vigoare doar la 25 decembrie 2012.

În concluzie, standardele minimale aplicabile concursurilor de la începutul anului 2012 sunt cele din metodologiile proprii ale universităţilor, adoptate cândva înainte de sfârşitul lui octombrie 2012 şi care trebuie să respecte standardele minimale naţionale în vigoare la acea dată. Un concurs care nu respectă aceste condiţii se situează în afara prevederilor legale.  Conform art. 299 alin. (3) din Legea nr. 1/2011, în cazul în care instanţele de judecată constată încălcarea procedurilor de desfăşurare a concursului pentru ocuparea posturilor didactice şi de cercetare din universităţi, concursul se anulează şi se reia. De asemenea, Curtea de Conturi poate bloca fondurile bugetare utilizate nelegal, inclusiv pentru salarizarea unor persoane angajate fără respectarea normelor legale.

Competenţele legale ale instituţiilor care au analizat plagiatul premierului Ponta

Plagiatul comis de actualul prim-ministru Victor Ponta este deja notoriu, la fel şi scandalul desfiinţării Consiliului General al Consiliului Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare (CNATDCU) de către fostul ministru interimar Liviu Pop, în timp ce acest consiliu dezbătea cazul acestui plagiat.

Persistă în mass media diverse confuzii legate de competenţa legală a diverselor instituţii care au analizat acest caz.

De ce CNATDCU are atribuţii în verificarea plagiatului în teze de doctorat

Potrivit legislaţiei actuale, Consiliul general al CNATDCU este abilitat să analizeze calitatea tezelor de doctorat şi să propună ministrului educaţiei retragerea titlului de doctor pentru nerespectarea standardelor de calitate sau de etică profesională. Copierea în teză a textelor altor autori este o astfel de situaţie.

Consiliul general CNATDCU poate să propună ministrului şi retragerea dreptului de conducere de doctorat a îndrumătorului tezei, precum şi retragerea acreditării şcolii doctorale, în cazul Ponta aceştia fiind Adrian Năstase, respectiv şcoala doctorală de drept de la Universitatea Bucureşti.

CNATDCU este organismul care răspunde de calitatea doctoratelor, indiferent cine este autorul lor, în timp ce Consiliul Naţional de Etică a Cercetării Ştiinţifice, Dezvoltării Tehnologice şi Inovării se ocupă doar de analiza abaterilor realizate de cercetători sau cadre didactice universitare.

Deoarece Victor Ponta este şi cadru universitar, Consiliul Naţional de Etică a Cercetării Ştiinţifice, Dezvoltării Tehnologice şi Inovării poate dispune măsuri suplimentare faţă de cele dispuse de CNATDCU, precum interzicerea ocupării de posturi didactice, conform art. 325 din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, analizând nu doar teza de doctorat ci şi cărţile plagiate de Victor Ponta.

Legislaţia relevantă este:

1. art. 168 alin. (5)-(8) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, care stabileşte competenţele CNATDCU privind acordarea titlului de doctor;

2. Prevederea art. 170 alin. (1) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011:

“În cazul nerespectării standardelor de calitate sau de etică profesională, Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, pe baza unor rapoarte externe de evaluare, întocmite, după caz, de CNATDCU, de CNCS, de Consiliul de etică şi management universitar sau de Consiliul Naţional de Etică a Cercetării Ştiinţifice, Dezvoltării Tehnologice şi Inovării, poate lua următoarele măsuri, alternativ sau simultan: a) retragerea calităţii de conducător de doctorat; b) retragerea titlului de doctor; c) retragerea acreditării şcolii doctorale […]”;

3. Prevederea art. 310 din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011:

“Constituie abateri grave de la buna conduită în cercetarea ştiinţifică şi activitatea universitară: a) plagierea rezultatelor sau publicaţiilor altor autori; […]”

4. Prevederile Legii nr. 206/2004 privind buna conduită în cercetarea ştiinţifică, dezvoltarea tehnologică şi inovare, respectiv: art. 2 alin. (2):

“Abaterile de la normele de bună conduită prevăzute la art. 2 lit. b), în măsura în care nu constituie infracţiuni potrivit legii penale, includ: a) plagiatul; b) autoplagiatul; […]”.

Acestea sunt definite în aceeaşi lege, art 4 alin. (1), după cum urmează:

“d) plagiatul – expunerea într-o operă scrisă sau o comunicare orală, inclusiv în format electronic, a unor texte, expresii, idei, demonstraţii, date, ipoteze, teorii, rezultate ori metode ştiinţifice extrase din opere scrise, inclusiv în format electronic, ale altor autori, fără a menţiona acest lucru şi fără a face trimitere la sursele originale; e) autoplagiatul – expunerea într-o operă scrisă sau o comunicare orală, inclusiv în format electronic, a unor texte, expresii, demonstraţii, date, ipoteze, teorii, rezultate ori metode ştiinţifice extrase din opere scrise, inclusiv în format electronic, ale aceluiaşi sau aceloraşi autori, fără a menţiona acest lucru şi fără a face trimitere la sursele originale.”

5. Prevederea art. 50 alin. (2) din Codul studiilor universitare de doctorat, adoptat prin Hotărârea Guvernului nr. 681/2011 :

“CNATDCU poate fi sesizat cu privire la nerespectarea standardelor de calitate sau de etică profesională, inclusiv cu privire la existenţa plagiatului, în cadrul unei teze de doctorat, indiferent de data susţinerii acesteia.”

6. Prevederile art. 27 din Regulamentul de funcţionare a CNATDCU în vederea validării tezelor de doctorat, aprobat prin Ordinul ministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului nr. 3504/2012:

“(1)Orice persoană, inclusiv membrii CNATDCU, poate sesiza în scris, prin intermediul UEFISCDI, Consiliul general al CNATDCU cu privire la nerespectarea standardelor de calitate sau de etică profesională, inclusiv cu privire la existenţa plagiatului, în cadrul unei teze de doctorat, indiferent de data susţinerii acesteia.
(2)Consiliul general al CNATDCU analizează fiecare sesizare primită, consultând, după caz, alţi membri ai CNATDCU.
(3)În urma fiecărei sesizări, în termen de maximum 60 de zile de la primirea acesteia, Consiliul general al CNATDCU decide dacă au fost sau nu respectate standardele de calitate sau de etică profesională, iar preşedintele CNATDCU transmite autorului sesizării decizia Consiliului general al CNATDCU şi motivarea acesteia.
(4)În cazul în care, în urma unei sesizări sau prin autosesizare, Consiliul general al CNATDCU decide că nu au fost respectate standardele de calitate sau de etică profesională, preşedintele CNATDCU propune ministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului una sau mai multe dintre următoarele măsuri:
a)retragerea calităţii de conducător de doctorat;
b)retragerea titlului de doctor;
c)retragerea acreditării şcolii doctorale.
(5)În urma propunerilor prevăzute la alin. (4), ministrul educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului poate lua măsuri, conform prevederilor art. 170 din Legea nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare.
(6)În cazul în care membrii CNATDCU din cadrul unei comisii de evaluare a unei teze constată nerespectarea standardelor de calitate sau de etică profesională, inclusiv existenţa plagiatului, în cadrul tezei şi/sau a activităţilor care au dus la realizarea acesteia, aceştia invalidează teza de doctorat, comunică aceste constatări celorlalţi membri ai comisiei de evaluare şi sesizează Consiliul general al CNATDCU pentru analiza responsabilităţii conducătorului de doctorat sau a şcolii doctorale şi aplicarea prevederilor alin. (4).
(7)În cazul în care, în decursul analizei tezei de doctorat, membrii CNATDCU constată existenţa unor abateri de la buna conduită în cercetare-dezvoltare, inclusiv existenţa plagiatului, având ca responsabili conducătorul de doctorat sau personalul didactic ori de cercetare-dezvoltare al IOSUD/IOD, membrii CNATDCU sunt obligaţi să sesizeze, potrivit legii, Consiliul Naţional de Etică a Cercetării Ştiinţifice, Dezvoltării Tehnologice şi Inovării, în vederea analizării cazului.
(8)Conducătorul de doctorat răspunde împreună cu autorul tezei de respectarea standardelor de calitate sau de etică profesională, inclusiv de asigurarea originalităţii conţinutului, potrivit prevederilor art. 143 alin. (4) şi art. 170 din Legea nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare.”

De ce o universitate poate retrage o diplomă de doctor

Comisia de etică a Universităţii Bucureşti a decis că Victor Ponta a plagiat în teza sa de doctorat, pe de altă parte rectorul Mircea Dumitru a declarat că ar fi nevoie de un ordin de ministru pentru retragerea diplomei, iar premierul Victor Ponta spune că singura decizie recunoscută ar fi cea a Autorităţii Naţionale de Cercetare Ştiinţifică.

Ce spune Legea educaţiei naţionale (nr. 1/2011):

Art. 146
Rectorul poate anula, cu aprobarea senatului universitar, un certificat sau o diplomă de studii atunci când se dovedeşte că s-a obţinut prin mijloace frauduloase sau prin încălcarea prevederilor Codului de etică şi deontologie universitară.

Art. 128
(1)Carta universitară prezintă opţiunile majore ale comunităţii universitare şi se aplică în tot spaţiul universitar.
(2)Carta universitară se referă, în mod obligatoriu, cel puţin la:
b)Codul de etică şi deontologie profesională universitară;

Art. 306
(1)La nivelul fiecărei universităţi funcţionează comisia de etică universitară.
(3)Comisia de etică universitară are următoarele atribuţii:
a)analizează şi soluţionează abaterile de la etica universitară, pe baza sesizărilor sau prin autosesizare, conform Codului de etică şi deontologie universitară;

Art. 120
(2)Diplomele corespunzătoare programelor de studii universitare sunt înscrisuri oficiale şi nu pot fi emise decât de instituţiile acreditate, pentru programele şi formele de studii acreditate sau autorizate provizoriu…

Art. 168
(7)Titlul de doctor se atribuie prin ordin al ministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului, după validarea tezei de doctorat de către CNATDCU.

Art. 169
(1)Diploma conferită după promovarea unui program de studii universitare de doctorat se numeşte diplomă de doctor. În diploma care certifică obţinerea şi deţinerea titlului de doctor se menţionează, în mod expres, domeniul disciplinar sau interdisciplinar al doctoratului pentru doctoratul ştiinţific; în cea care certifică obţinerea şi deţinerea titlului de doctor într-un domeniu profesional se menţionează, în mod expres, domeniul profesional al doctoratului.

În concluzie, titlul de doctor, atribuit prin ordin de către ministru, este certificat prin diploma de doctor, emisă de către universitate, iar diploma de doctor poate fi anulată de rector, cu aprobarea Senatului universitar, atunci când se dovedeşte că s-a obţinut prin mijloace frauduloase sau prin încălcarea prevederilor Codului de etică şi deontologie universitară, fără a fi necesară o decizie a ministrului în acest sens.

În mai multe relatări în mass media, inclusiv în declaraţiile Ecaterinei Andronescu apare ideea că nimeni în afară de Consiliul Naţional de Etică CDI nu are dreptul să investigheze plagiatul d-lui Ponta. Aceste afirmaţii se bazează pe o interpretare eronată a art. 4^2 alin. (3) din Legea nr. 206/2004, care prevede că sesizările sau contestaţiile care vizează conducători de instituţii şi unităţi de cercetare-dezvoltare ori de instituţii publice, membri ai consiliilor de administraţie, ai comitetelor de direcţie, ai consiliilor ştiinţifice sau ai comisiilor de etică ale instituţiilor şi unităţilor de cercetare-dezvoltare ori persoane cu funcţii de demnitate publică, sunt exceptate de la analiza la nivelul instituţiei în cadrul căreia presupusele abateri s-au produs, iar analiza lor se face direct de Consiliul Naţional de Etică.

Legea nr. 206/2004 se referă la abaterile făcute de către categoriile de personal ce desfăşoară activităţi de cercetare-dezvoltare, prevăzute în Legea nr. 319/2003, precum şi de către alte categorii de personal, din mediul public sau privat, ce beneficiază de fonduri publice de cercetare-dezvoltare, cf. art. 1 alin. (4) din această lege.

Art. 4^2 alin. (3) din Legea nr. 206/2004 se aplică deci persoanelor care sunt concomitent conducători de instituţii etc. şi în categoriile prevăzute de art. 1 alin. (4) – personal de cercetare-dezvoltare etc. Astfel, în cazul d-lui Ponta, această lege se referă la abaterile făcute de acesta în calitatea sa de cadru didactic universitar, dl. Ponta fiind cadru didactic în cadrul Universităţii Româno-Americane.

Prevederile Legii nr. 206/2004 nu au nicio legătură cu investigaţiile şi deciziile pe care le poate lua Universitatea Bucureşti ca emitentă a diplomei de doctor a d-lui Ponta, şi care sunt independente de analizele abaterilor realizate de dl. Ponta în calitatea sa de cadru didactic universitar. În cazul în care dl. Ponta nu ar fi cadru didactic universitar, prevederile Legii nr. 206/2004 nu s-ar aplica deloc în cazul său.

Am mai publicat aceste informaţii pe site-ul Ad Astra, aici şi aici.

Sistemul de cercetare din România la sfârşitul anului 2011

Într-un sondaj realizat în rândul cercetătorilor din România în anul 2006, aceştia indicau ca principale probleme ale sistemului de cercetare următoarele: modalităţile de finanţare nu recompensau calitatea şi performanţa, ducând la o lipsă a încrederii în modul în care se acordă fondurile publice pentru cercetare; evaluarea era subiectivă, lipsind criterii obiective şi bazate exclusiv pe calitate şi performanţă; birocraţia era excesivă, inflexibilă şi inutilă, ducând la formalităţi descurajante; structurile sistemului erau prost organizate şi prost administrate; sistemul era subfinanţat; lipsea o viziune pentru viitorul cercetării; lipsea competenţa ştiinţifică a factorilor decizionali din sistem. Ulterior acestui sondaj a urmat perioada 2007-2008, în care finanţarea alocată cercetării din fonduri publice a crescut semnificativ, fără ca restul problemelor majore să fie rezolvate, după care în 2009 finanţarea a fost redusă.

Anul 2011 a fost un an care a marcat o serie de schimbări fundamentale în sistemul de cercetare din România, la care am contribuit activ în calitate de consilier al ministrului educației și cercetării, Daniel Funeriu. Aş vrea să trec aici în revistă aceste reforme, precum şi problemele majore ale sistemului care au rămas încă nerezolvate.

Progrese în alocarea fondurilor prin competiţiile de proiecte

Anterior, evaluarea proiectelor de cercetare depuse în cadrul competiţiilor din fonduri publice se făcea cu evaluatori din România. Pe de o parte, această situaţie ducea la grave conflicte de interese, deoarece comunitatea ştiinţifică relativ mică ducea la o probabilitate mare de relaţii personale între evaluaţi şi evaluatori. Pe de altă parte, tot din cauza comunităţii ştiinţifice relativ mici, existau multe cazuri în care era dificilă găsirea unor specialişti în domeniul proiectului evaluat, care să poată face o evaluare în cunoştinţă de cauză. Această situaţie a dus la o eficienţă mică a cheltuirii fondurilor publice pentru cercetare. Evaluarea proiectelor de către echipe compuse din experţi de nivel internaţional, în majoritate străini, a fost solicitată de o petiţie semnată de aproape 4.000 de cercetători, începând cu 2006. Această măsură a fost implementată abia în acest an, prin HG 133/2011, care impune o pondere de cel puţin 50% a experţilor din străinătate, pentru evaluarea fiecărui program şi proiect, cu excepţia proiectelor finanţate cu mai puţin de 20.000 euro, a celor din domenii cu specific românesc (limba şi literatura română sau drept românesc), şi a celor care sunt cofinanţate în proporţie de cel puţin 50% din fonduri private. Această măsură a fost aplicată pentru prima dată în cadrul competiţiei din 2011 pentru programele Idei şi Resurse umane, la care au fost utilizaţi numai experţi evaluatori din străinătate, ceea ce a eliminat conflictele de interese din cadrul evaluărilor.

Dacă dintre directorii proiectelor finanţate prin competiţiile anterioare procentaje importante, de peste 50%, nu aveau rezultate în cercetare cel puţin la nivelul celor aşteptate de la un proaspăt absolvent de doctorat dintr-o ţară occidentală, la noile competiţii s-au introdus, prin pachetele de informaţii elaborate de noul Consiliu Naţional al Cercetării Ştiinţifice (CNCS) şi aprobate de Autoritatea Naţională pentru Cercetare Ştiinţifică (ANCS), standarde minimale de eligibilitate pentru directorii de proiect, care asigură faptul că fondurile publice nu vor mai putea fi cheltuite prin proiecte de aşa-zisă cercetare care sunt conduse de persoane care nu au făcut de fapt cercetare.

Finanţarea de bază va urmări performanţa instituţională

Aproximativ 20% din bugetul ANCS a fost alocat în anii anteriori pentru Programul Nucleu, de care au beneficiat institutele naţionale de cercetare-dezvoltare (INCD). Acest program avea de facto rolul unei finanţări de bază, deşi acorda finanţare prin proiecte. Deşi teoretic fondurile din cadrul acestui program erau acordate prin competiţie, evaluarea era organizată de către Colegiul consultativ, care era compus în majoritate din directori ai INCDurilor finanţate, aflaţi deci într-un conflict de interese. Rezultatul era o corelare destul de slabă între finanţarea alocată şi performanţa institutelor finanţate. În urma OG 6/2011, Programul Nucleu a fost înlocuit cu două alte linii de finanţare, finanţarea de bază şi finanţarea instituţională complementară de susţinere a performanţei. Finanţarea de bază se va acorda numai instituţiilor de cercetare certificate în urma unei evaluări instituţionale realizată de către echipe de experţi evaluatori din care cel puţin 50% vor fi din străinătate (vedeţi HG 1062/2011). De finanţarea de bază pot beneficia INCDurile, institutele academiilor şi alte instituţii publice sau de drept public, centrele internaţionale, structurile din cadrul instituţiilor publice, cu excepţia celor finanţate parţial sau integral de la bugetul de stat (în sensul unei finanţări de bază acordate direct). De finanţarea instituţională complementară pot beneficia toate instituţiile şi unităţile de drept public şi de drept privat fără scop patrimonial, evaluate şi clasificate la nivelurile A+, A sau A- în urma evaluării instituţionale. În recenta clasificare a universităţilor şi ierarhizare a programelor de studii universitare, realizată în baza noii legi a educaţiei, cercetarea a avut un rol extrem de important, ceea ce va motiva universităţile să acorde o atenţie sporită cercetării şi calităţii acesteia. Aceste mecanisme de evaluare şi finanţare instituţională asigură direcţionarea fondurilor publice către cele mai performante instituţii de cercetare.

Standarde minimale pentru promovări

Printr-o serie de ordine ale ministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului (OMECTS 4478, 4691, 4692/2011) au fost adoptate noi standarde minimale, bazate pe rezultatele anterioare în cercetare, pentru cei care doresc să candideze la posturi de profesor sau conferenţiar universitar, de cercetător ştiinţific gradele I şi II, sau pentru a obţine abilitarea şi deci dreptul de a conduce doctorate. Astfel se asigură faptul că orice persoană care obţine un astfel de post are o activitate anterioară în cercetare cu o relevanţă de depăşeşte un prag minimal, măsurat prin criterii care corespund bunelor practici internaţionale.

Simplificarea birocraţiei

Birocraţia aferentă derulării proiectelor de cercetare finanţate din fonduri publice a fost diminuată prin simplificarea devizului cadru al proiectelor, în care cercetătorii trebuie să raporteze sumele pe diverse categorii de cheltuieli, prin HG 134/2011. Pachetele de informaţii ale noilor competiţii organizate de CNCS au eliminat şi ele o parte din sarcina birocratică anterioară, fiind eliminată, de exemplu, procedura de avizare internă care era de obicei o simplă formalitate care ocupa inutil timpul cercetătorilor. Există însă posibilităţi suplimentare de îmbunătăţire a pachetelor de informaţii, în special a celui aferent programului Parteneriate, în sensul simplificării anexelor şi clarificării tuturor aspectelor esenţiale ale programului.

Restructurări instituţionale

Cele trei agenţii de finanţare a cercetării care existau anterior (UEFISCSU, CNMP, AMCSIT) au fuzionat în cadrul UEFISCDI, ca urmare a măsurilor de raţionalizare instituţională luate la nivelul Guvernului şi pentru asigurarea unei administrări unitare a programelor de finanţare (OG 74/2010). Administrarea programului Capacităţi a trecut de la ANCS la UEFISCDI, pentru ca ANCS să se se poată elibera de sarcini pur contabiliceşti pentru a se focaliza asupra rolului său principal, de elaborare, aplicare, monitorizare şi evaluare a politicilor în domeniul cercetării-dezvoltării. Din păcate, calitatea activităţii personalului UEFISCDI, ca de altfel şi cea a activităţii funcţionarilor din cadrul ANCS, nu se ridică încă la nivelul necesar unui sistem de administrare a cercetării care a trecut de la stadiul în care sprijinea un mediu care în mare măsură mima cercetarea la un stadiu în care trebuie să respecte bunele practici internaţionale referitoare la alocarea fondurilor publice destinate cercetării şi să contribuie activ la creşterea performanţei cercetării din România.

Responsabilităţile consiliilor ştiinţifice pentru coordonarea programelor de finanţare a cercetării, care se bazau anterior mai mult pe cutume decât pe reglementări clare, sunt acum clar reglementate (HG 133/2011, OMECTS 3794, 3795, 4087, 4088, 5514, 5527/2011). Colegiul Consultativ pentru Cercetare, Dezvoltare şi Inovare, care coordona anterior programul Parteneriate, se ocupă acum, în principal, de evaluarea instituţională şi asigurarea de consultanţă pentru ANCS. Deoarece cercetarea fundamentală nu este doar un apanaj al învăţământului superior, fostul Consiliu Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul Superior (CNCSIS) s-a reorganizat, prin noua Lege a educaţiei naţionale, sub denumirea de Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice, care coordonează programele Resurse Umane, Idei şi Capacităţi. Programele Parteneriate şi Inovare sunt acum coordonate de nou-înfiinţatul Consiliu Naţional pentru Dezvoltare şi Inovare (CNDI), care a înlocuit fostul Consiliu al Inovării. Coordonarea comună a celor două programe ar putea asigura o mai bună orientare spre aplicaţii a programului Parteneriate, care, deşi era destinat cercetării aplicative şi dezvoltării, a avut puţine rezultate cu potenţial aplicativ real. Tot din acelaşi motiv, CNDI include acum mai multe persoane care provin din firme de înaltă tehnologie şi din mediul economic – Softwin, Honeywell, Renault, Infineon, MB Telecom, FrieslandCampina, Asociaţia de Investiţii Private şi Capital de Risc din Sud-Estul Europei. Dacă anterior Colegiul Consultativ era dominat de directori ai INCDurilor, iar CNCSIS era compus din reprezentanţi ai universităţilor, consiliile care le-au înlocuit includ persoane selectate exclusiv pentru competenţa lor în domeniile pe care le acoperă consiliile, din toate tipurile de instituţii de cercetare. Pentru asigurarea coerenţei între activităţile consiliilor, care erau anterior disparate, preşedinţii şi vicepreşedinţii CNCS şi CNDI sunt acum membri ai Colegiului Consultativ. Dacă anterior cercetătorii se plângeau de lipsa competenţei ştiinţifice a factorilor decizionali din sistem, acum atât ministrul educaţiei şi cercetării şi preşedintele ANCS, cât şi membrii consiliilor consultative de nivel naţional din cercetare sunt persoane cu o competenţă profesională probată pe plan internaţional. De exemplu, Alexandru Babeş, preşedintele CNCS, este printre puţinii cercetători din România care a publicat în revista Nature, care alături de Science sunt cele mai prestigioase reviste ştiinţifice. Florin Talpeş, preşedintele CNDI, este liderul firmei Softwin, realizatorul antivirusului Bitdefender, unul din puţinele produse româneşti de înaltă tehnologie care a reuşit să se impună pe pieţele internaţionale.

Alte reglementări recente relevante pentru cercetare sunt cele referitoare la doctorat, din Legea educaţiei naţionale şi Codul studiilor universitare de doctorat (HG 681/2011). Acestea prevăd alocarea prin competiţie de nivel naţional a finanţării pentru doctorat (începând cu 2012) şi refocalizează doctoratul pe activitatea de cercetare. De asemenea, a fost reactivat Consiliul Naţional de Etică a Cercetării, care sub componenţa anterioară nu a reuşit să penalizeze niciunul din plagiatele academice, şi i s-au acordat pârghii legislative sporite pentru pedepsirea încălcării eticii cercetării, inclusiv a plagiatului (Legea educaţiei naţionale, OG 28/2011, OMECTS 5735/2011).

Probleme rămase

Blocarea posturilor din instituţiile publice a avut un efect negativ asupra sistemului de cercetare, care necesită o triplare a numărului de cercetători pentru a atinge media europeană a acestuia raportată la populaţie. De asemenea, rămân încă în vigoare prevederi anacronice şi contraproductive referitoare la condiţionarea de vechime a accesului la posturi de cercetare, din Legea nr. 319/2003 – Statutul personalului de cercetare-dezvoltare. Tot prevederile din această lege îngreunează angajarea pe perioadă determinată a cercetătorilor finanţaţi din proiecte de cercetare. Modalităţile de echivalare în ţară a diplomelor obţinute la universităţile prestigioase din străinătate nu au fost încă simplificate suficient. Angajarea cercetătorilor străini în ţară este îngreunată de măsuri birocratice inutile – Directiva 2005/71/CE care dorea simplificarea accesului în UE a cercetătorilor din state terţe a fost implementată eronat în legislaţia românească în 2007 (OU 194/2002), astfel încât în prezent procesul de acordare a vizei unui cercetător este mai dificil decât cel prin care se acordă viza unui simplu muncitor, în condiţiile în care România are un mare deficit de cercetători şi toate ţările avansate utilizează importul de creiere pentru a-şi asigura superioritatea tehnico-ştiinţifică şi economică. De asemenea, Legea bugetului pentru anul 2012 a amânat din nou acordarea a 1% din PIB pentru cercetare, ţintă mereu asumată de mai multe guverne şi de mediul politic, ultima dată prin Legea educaţiei naţionale din 2011, dar care este amânată an de an. Deşi fondurile acordate cercetării de la bugetul de stat în 2012 vor creşte cu 12% faţă de cele din anul anterior, creşterea este insuficientă având în vedere ţinta de 1% din PIB stabilită acum pentru 2013. Rămâne de văzut dacă CNDI va reuşi să relanseze legătura dintre cercetare şi mediul economic, prin organizarea unor competiţii conforme cu bunele practici internaţionale şi realităţile româneşti, pentru programul Inovare.

Concluzii

Reformele care au avut loc în 2011 vor asigura optimizarea eficienţei alocării fondurilor publice pentru cercetare, faptul că ele urmează performanţa ştiinţifică, măsurată conform bunelor practici internaţionale. Şansa sistemului de cercetare este ca, ca urmare a deblocării posturilor din universităţi şi institute şi a unei disponibilităţi sporite a fondurilor pentru cercetătorii performanţi, să revină în ţară un număr semnificativ de cercetători bine pregătiţi din diaspora, care să ridice media nivelului ştiinţific din România şi să asigure astfel competitivitatea ţării în anii care vor urma, în care economia va depinde din ce în ce mai mult de cunoaştere.

Acest articol a fost publicat în numărul din 22 decembrie 2011 al revistei MarketWatch şi pe blogul membrilor asociaţiei Ad Astra.

On university rankings

Here is a short interview on university rankings that I have given for the Spanish leading newspaper El País:

Do you think the university rankings are necessary?

Media, the public, and politicians are extremely interested by the publication of university rankings. This proves that they fulfill an information need and thus that they are necessary. People want to know where to study, where to send their children to study, or just to know whether their past choice of a particular university was good enough.

Do you think the most famous university ranking (ARWU, THE, QS) are well built?

Rankings crucially depend on the data available for building them. Thus, the availability of relevant data determines the degree of relevance of the rankings. I have previously publicly criticized that the ARWU cannot be reproduced based on the methodology published by its authors. This situation is caused by the uncertainties in the data that the ARWU uses; by obscuring the methodology, they probably hope to escape the potentially many requests or criticisms related to the accuracy of that data. However, the accuracy of the data depends on the available resources for collecting it, and thus the creators of these rankings should not be blamed about it, since they provide the rankings for free.

An ideal ranking could theoretically be assembled using the feedback from all university alumni or from their employers, or by counting the salaries of all graduates in the few years after graduation. This data would be extremely hard and costly to collect. Until we are prepared to pay for collecting this kind of data, I think that we should be happy with the current rankings. They evolve permanently in order to improve their relevance. Many rankings are focused on the scientific papers published by universities because this data is easily available through existing databases and quality of research is an important indicator of the general quality of an university.

Do you think the rise of the popularity of the ranking is beneficial for universities?

Yes, rankings help universities to compare themselves to their peers and could motivate them to improve their quality, being thus beneficial. However, it is not beneficial if they focus on just gaming the indicators used in current rankings. I believe that most universities are smart enough to not do just that. The ones that focus on the quality of education received by their students and on the quality of their research will improve their position in the rankings more than the ones that focus on just gaming the indicators, because any improvement of the latter can appear on durations of the order of 3-5 years. In this time, it is likely that rankings evolve and adjust their indicators.

It could be unfair for the universities?

Yes, rankings could sometimes be unfair for a minority of universities, because their indicators inevitably reflect just some aspects of academic life. This is inevitable and could be improved only if we support the costs of collecting more relevant and accurate data to be used in the rankings.

Here is the El País article: Los ‘rankings’ imponen su ley a la Universidad, 12.11.2010.

Profiturile neimpozitate ale fabricilor de diplome

… sau de ce nu există calitate în învăţământul superior privat

Ziarul financiar a publicat recent două articole despre faptul că universitatea Spiru Haret are o rată a profitului mai mare decât oricare din primele 100 de companii din România (ordonate în funcţie de cifra de afaceri). Informaţia a mai fost preluată şi de Gândul. Nu doar rata profitului este semnificativă, ci şi profitul în cifre absolute: doar 17 firme din România au avut în 2008 un profit mai mare.

Într-adevăr, aceste informaţii pot fi obţinute uşor de pe site-ul Ministerului de Finanţe unde sunt publicate datele din bilanţurile depuse de diferitele instituţii, conform obligaţiilor legale ale acestora (puteţi căuta cuvântul “universitate”). Din păcate, nu apar acolo şi informaţiile din bilanţurile universităţilor de stat, deşi toate informaţiile despre instituţii publice sunt de interes public, conform legii privind informaţiile de interes public.

Iată care sunt cifrele referitoare la Universitatea Spiru Haret (cele din 2006 nu sunt disponibile):

An
Venituri totale (lei)
Excedent (lei)
Rata profitabilităţii (%)
2008 373.610.879 178.487.094 48%
2007 245.931.299 110.512.681 45%
2005 81.407.904 25.666.852 32%

Iată şi situaţia altor universităţi private, conform bilanţurilor de la sfârşitul lui 2008 (sunt două universităţi Petre Andrei în Iaşi, ca urmare a unor conflicte; excedentul negativ înseamnă pierdere):

Universitatea Venituri totale (lei) Excedent (lei) Rata profitabilităţii (%)
Universitatea Spiru Haret 373.610.879 178.487.094 48%
Universitatea Vasile Goldiş (Arad) 74.922.107 16.664.588 22%
Universitatea Dimitrie Cantemir 45.589.875 12.878.870 28%
Universitatea Româno-Americană 44.081.745 15.525.845 35%
Fundaţia Sapientia (Cluj) 30.618.734 17.674.206 58%
Universitatea Ecologică 20.307.352 8.533.575 42%
Universitatea Nicolae Titulescu 14.765.075 3.445.301 23%
Universitatea Petre Andrei (Iaşi) 12.551.207 757.212 6%
Universitatea Bogdan Vodă (Cluj) 7.917.499 -1.859.713 -23%
Universitatea Petre Andrei din Iaşi (Iaşi) 7.854.133 -673.095 -9%
Universitatea Mihail Kogălniceanu (Iaşi) 2.255.789 -9.331 0%

Veniturile din 2007 ale câtorva dintre cele mai mari universităţi de stat sunt în tabelele de mai jos (informaţiile au fost luate de pe site-urile universităţilor):

Universitatea Venituri (lei)
Universitatea Politehnica Bucureşti 520.307.562
Universitatea Babeş-Bolyai 281.699.279
Universitatea Al. I. Cuza 224.692.741
Universitatea Bucureşti 172.163.786

S-a discutat mult despre situaţia de la Spiru Haret şi calitatea educaţiei de acolo, deci nu insist asupra acestui aspect. În topul Ad Astra al universităţilor din 2007, realizat pe baza rezultatelor ştiinţifice a universităţilor, cele private apar de obicei pe ultimele locuri sau deloc (ceea ce înseamnă că nu au avut deloc astfel de rezultate).

Universităţile private îşi pregătesc ieşirea de pe piaţă prin retragerea fără impozitare a profiturilor

Ceea ce nu a apărut însă până acum în discuţia publică este faptul că universităţile private şi-au pregătit ieşirea de pe piaţă prin introducerea unor prevederi legale ce prevăd că fondatorii pot beneficia de toate profiturile rezultate din producerea de diplome pe bandă rulantă, fără nicio impozitare.

Legea învăţământului în vigoare, nr. 84/1995, spune (art. 116/3): ”(1) Patrimoniul universităţilor particulare constă din patrimoniul iniţial al fondatorilor, la care se adaugă patrimoniul dobândit ulterior. Acesta este compus din bunuri mobile şi imobile şi din creanţe.   (2) Patrimoniul universităţilor particulare este proprietatea lor privată, de care dispun în mod liber. În cazul înstrăinării unor bunuri din patrimoniul universităţii, contravaloarea lor revine universităţii.   (3) În caz de desfiinţare, dizolvare sau lichidare, patrimoniul universităţii particulare, înfiinţată prin lege, revine fondatorilor.”

Această ultimă prevedere a fost introdusă în 2006, în urma contribuţiei unor persoane din întreg spectrul politic: vedeţi aici urmărirea procesului legislativ, cu toate detaliile. Prevederea contravine însă principiului conform căruia universităţile private au caracter non-profit, principiu enunţat chiar de aceeaşi lege: (art. 104): “Învăţământul particular funcţionează potrivit legii, dacă:   a) este organizat şi funcţionează pe principiul nonprofit”.

Proiectul Legii educaţiei naţionale pe care guvernul Boc şi-a asumat recent răspunderea prevede şi el (art. 180): “În caz de desfiinţare, dizolvare sau lichidare, patrimoniul instituţiilor de învăţământ superior particular revine fondatorilor, în condiţiile legii”. Din nou, principiul non-profit este declarat dar declaraţia nu are acoperire (art. 99): “Instituţiile de învăţământ superior sunt de stat, particulare sau confesionale. Ele sunt persoane juridice de interes public, au caracter non-profit, sunt apolitice şi îşi promovează misiunea asumată în domeniul învăţământului superior şi/sau al cercetării ştiinţifice şi creaţiei artistice, ca un serviciu public.”

În proiectul alternativ promovat de Mircea Miclea era inclusă o prevedere mai bună: „În cazul desfiinţării universităţii private, bunurile aduse de fondatori la constituire ori în timpul funcţionării, rămase în urma lichidării, se restituie acestora fie în natură, fie în echivalent bănesc, în condiţiile prevăzute prin carta universitară. Bunurile dobândite după înfiinţare sunt considerate bunuri publice.”.

Puteţi vedea aici (parţial) modul în care universităţile private au făcut lobby în 2006 pentru transferul către fondatori al patrimoniului, în cadrul unei discuţii publice dintre rectorii universităţilor private şi parlamentari.

Universităţile private: societăţi comerciale care nu plătesc impozite

Intrarea patrimoniului în proprietatea fondatorilor echivalează, practic, universităţile private cu nişte societăţi comerciale. O organizaţie non-profit nu poate face acest lucru, deoarece ar contraveni cu caracterul non-profit al organizaţiei. Astfel, Ordonanţa nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii specifică (art. 60): “(1) În cazul dizolvării asociaţiei sau fundaţiei, bunurile rămase în urma lichidării nu se pot transmite către persoane fizice.  (2) Aceste bunuri pot fi transmise către persoane juridice de drept privat sau de drept public cu scop identic sau asemănător, printr-o procedură stabilită în statutul asociaţiei sau al fundaţiei.” Deci orice excedent (profit) obţinut de o organizaţie non-profit ar trebui folosit exclusiv pentru realizarea scopurilor organizaţiei, chiar şi în cazul dizolvării acesteia. Iar Legea nr. 443/2002 privind înfiinţarea universităţii Spiru Haret precizează şi ea (art. 6): “Patrimoniul Universităţii “Spiru Haret” din Bucureşti va rămâne şi va fi utilizat numai în cadrul sistemului naţional de învăţământ. În cazul nerespectării acestei prevederi Ministerul Educaţiei şi Cercetării va propune încetarea activităţii de învăţământ şi desfiinţarea prin lege a universităţii.”

Patrimoniul unei organizaţii non-profit private este privat, în sensul că administratorii organizaţiei ar trebui să beneficieze de dreptul integral de decizie asupra utilizării acestui patrimoniu pentru scopurile statutare, pe timpul existenţei organizaţiei. Fondatorii au luat însă decizia alocării patrimoniului iniţial pentru scopurile respective şi această decizie, împreună cu principiul non-profitabilităţii, motivează faptul că după lichidarea organizaţiei patrimoniul trebuie să revină unei alte instituţii cu scop similar (prin care eu înţeleg şi un mod de organizare tot non-profit). Spun asta chiar din perspectiva unei persoane care a înfiinţat mai multe organizaţii non-profit şi a contribuit personal la patrimoniul iniţial al acestora.

În cazul în care universităţile private pot să transmită fondatorilor patrimoniul, inclusiv excedentul, înseamnă că aceştia beneficiază de profiturile realizate în urma activităţii, deci activitatea nu a fost non-profit. Universităţile private funcţionează în acest caz ca şi o societate comercială. Acest lucru poate fi perfect acceptabil, dacă statutul de societate comercială al universităţilor private ar fi fost declarat ca atare de la început. În acest caz, universităţile private ar fi trebuit însă să plătească TVA pe taxele încasate de la studenţi (19% în prezent), să plătească impozitul pe profit (16%), iar atunci când profiturile revin fondatorilor să plătească impozitul pe dividende (16%).

Posibilitatea de retragere a profiturilor anulează şi orice motivaţie a sistemului actual prin care o organizaţie non-profit poate înfiinţa o universitate doar în urma unei legi adoptate de parlament. Sensul unei astfel de legi ar fi acela că universitatea dobândeşte un tip de personalitate juridică distinct de cel al unei asociaţii, fundaţii sau societăţi comerciale; în caz contrar, ar trebui să fie suficientă înfiinţarea în baza legislaţiei existente privind asociaţiile, fundaţiile sau societăţile comerciale. Iar sensul unui tip distinct de personalitate juridică ar fi tocmai acela că ar trebui să asigure transferul instituţiei,  inclusiv al patrimoniului ei, din sistemul de interes privat în sistemul privat de interes public.

Excedentul de la Spiru Haret e suficient pentru a finanţa un Oxford sau pentru a angaja laureaţi Nobel

Pentru a respecta însă principiul conform căruia universităţile sunt non-profit, excedentul ar trebui însă utilizat pentru scopurile pentru care ele au fost înfiinţate. Aceste excedente reprezintă de fapt banii cu care universităţile private ar putea finanţa o creştere semnificativă a calităţii educaţiei şi cercetării pe care o fac.

Excedentul de 178 milioane lei al Universităţii Spiru Haret reprezintă 13% din întreg bugetul cercetării prevăzut să se aloce în 2009 din fonduri publice. Este mai mult decât toate veniturile din 2008 ale Institutului Naţional de Fizică Horia Hulubei de la Măgurele, respectiv 112 milioane lei; acest institut este cel mai important din ţară, producând aproximativ 4% din rezultatele cercetării româneşti. Este de peste 1200 de ori mai mare decât toate veniturile din 2008 ale Şcolii Normale Superioare, singura instituţie de învăţământ superior din România care chiar îşi propune o calitate superioară celei din universităţile de stat.

Excedentul de la Spiru Haret este mai mare decât suma cheltuită anual din fonduri proprii de Universitatea Oxford, care în 2007/2008 a cheltuit 33,9 milioane lire, adică aproximativ 170 milioane lei din fondurile sale proprii (private), restul veniturilor fiind granturi de cercetare, taxe de şcolarizare sau venituri din diverse servicii.

De asemenea, excedentul anual de la Spiru Haret reprezintă de aproximativ 5 ori mai mult decât salariile tuturor profesorilor de la Rockefeller University, universitate aflată pe locul 32 la nivel mondial în topul Shanghai; între aceşti profesori sunt şi 6 laureaţi ai premiului Nobel.

Evident, cu această sumă nu se poate crea instantaneu o universitate de talia universităţilor Oxford sau Rockefeller, dar dacă ea s-ar investi în ridicarea calităţii educaţiei şi cercetării – în special prin atragerea de personal didactic de nivel internaţional, inclusiv din rândul oamenilor de ştiinţă români din diaspora, ea ar fi suficientă pentru a permite, într-un orizont de timp de 5 ani, realizări care să asigure intrarea universităţii în topurile internaţionale şi un loc de frunte între universităţile din Europa de Est.

Principiul universităţilor private româneşti: ia banii şi fugi

În concluzie, de ce la noi universităţile private sunt cele care au cea mai slabă calitate, în timp ce în occident ele sunt de obicei mult mai performante decât cele publice? Banii, se pare, nu sunt o problemă. Problema e că motivaţia conducătorilor acestor universităţi româneşti nu este de a construi ceva pe termen lung, ci de a da tunuri, inclusiv pentru că aşa le permite legislaţia. Ei pot să ia în buzunare profiturile universităţilor, atunci când ele se vor lichida, deci scopul lor este să aibă cât mai rapid profituri cât mai mari şi nu calitatea educaţiei. Perspectiva lor este lichidarea universităţii, nu dezvoltarea pe termen lung.

O problemă şi mai mare este că societatea românească nu vrea nici ea calitate şi performanţă ştiinţifică, ci diplome pe bandă rulantă. Problema fundamentală este însă că şi conducătorii ţării preferă acelaşi lucru, prin legislaţia care au promovat-o. Politicienii, din toate partidele, au decis să calce în picioare  principiile afirmate în legislaţie şi viitorul învăţământului universitar privat din România, urmărindu-şi şi ei doar interesele imediate. Iată de ce nu cred vom avea prea curând nişte universităţi private performante în România.

O perspectivă optimistă (utopică?)

Ca să fiu totuşi constructiv, încerc să propun şi un scenariu optimist. În societatea românească, „grupul de interese” care ar trebui să fie cel mai interesat de calitatea învăţământului superior şi a cercetării din ţară ar trebui să fie firmele, care beneficiază sau sunt afectate direct de această calitate sau lipsa ei. Poate că vom asista la un fenomen de asociere şi auto-organizare a acestora care să le dea o voce în dezbaterile publice asupra calităţii educaţiei şi cercetării. Din păcate, în cadrul recentelor înfruntări politice legate de dezbaterea noilor legi ale educaţiei, vocea firmelor a lipsit. Nu este de mirare că noua lege nu aduce de fapt o reformă reală, care a avut prea puţini susţinători care să se exprime public, opunându-i-se în schimb rectorii şi sindicatele din învăţământ, care beneficiază de o putere politică considerabilă. În ipoteza în care firmele s-ar constitui într-un grup de presiune pentru ridicarea calităţii învăţământului, s-ar putea crea mecanisme care să motiveze universităţile, de stat şi private, să îşi crească performanţele în educaţie şi cercetare. Exemple de astfel de mecanisme ar fi topuri ale universităţilor realizate şi mediatizate de angajatori, mediatizarea de către aceştia a unor statistici care să arate cum variază salariile de la prima angajare în funcţie de universitatea şi facultatea absolvită (pentru posturi similare), etc. Prin lobby politic, poate că acest grup de presiune ar putea reuşi şi anularea prevederilor care permit universităţilor private să direcţioneze profiturile către fondatori. Aceste profituri ar rămâne atunci pentru educaţie şi cercetare, aşa cum este normal.

Cercetarea românească în 2009

Public aici un interviu acordat d-nei Iulia Cantor-Salzani pentru revista Convergence a Centrului Român din Strasbourg, o asociaţie formată din români din Franţa şi francezi interesaţi de România. Interviul a apărut într-o formă editată în numărul 5/2009 al revistei.

În 2009, la Salonul Internaţional de Inventică de la Geneva, o invenţie românească a câştigat marele premiu. Anul trecut, la acelaşi salon, mai bine de 20 de invenţii româneşti au fost premiate. În ciuda reuşitelor cercetării româneşti, bugetul alocat cercetării in 2009 reprezintă o treime din bugetul pe 2008. Care este astăzi situaţia cercetării româneşti?

Într-adevăr, bugetul cercetării din 2009 a suferit o scădere dramatică faţă de anul anterior, în condiţiile în care toate strategiile din domeniu, angajamentele guvernamentale faţă de UE, recomandările europene şi Pactul Naţional pentru Educaţie, semnat de toate partidele politice parlamentare in 2008, prevedeau o continuare a creşterii bugetului alocat cercetării din surse publice, până la 1% din PIB. În acest an, cercetarea va beneficia de 0,25% din PIB, faţă de 0,38% din PIB în anul anterior. Bugetul alocat proiectelor finanţate în urma unor competiţii a suferit o scădere şi mai dramatică, de aproximativ 50% faţă de anul anterior.

Majoritatea proiectelor de cercetare cu finanţare guvernamentală în derulare au suferit tăieri de fonduri între 30 si 80%, iar competiţiile anuale pentru proiecte au fost sistate în acest an. În unele cazuri, fondurile alocate au fost sub cheltuielile deja făcute în cadrul proiectelor conform contractelor şi cerinţelor anterioare ale agenţiilor de finanţare. Deci unele instituţii de cercetare se văd în situaţia de a nu-şi putea recupera cheltuieli deja făcute în beneficiul public, deoarece statul nu şi-a respectat angajamentele contractuale. Mulţi cercetători, şi în special cei care erau dedicaţi 100% cercetării fundamentale şi nu aveau venituri din alte surse sau tinerii care nu aveau posturi permanente, au rămas fără salarii şi se văd în situaţia de a trebui să-şi caute de lucru în străinătate.

Marele premiu de la Salonul Internaţional de Inventică de la Geneva a arătat potenţialul cercetătorilor romani, deşi nu este neapărat reprezentativ pentru cercetarea finanţată din fonduri publice, deoarece acea invenţie a fost realizata exclusiv din fonduri private; realizatorii ei au solicitat fonduri publice, dar nu le-au obţinut. Însă într-adevăr a existat în ultimii 2-3 ani o tendinţă pozitivă în rezultatele cercetării româneşti, motivată de infuzia crescută de fonduri publice care a fost oprită în 2009.

Aş face şi o distincţie între marele premiu acordat la salonul de la Geneva şi diversele medalii acordate acolo: dacă marele premiu este într-adevăr o distincţie remarcabilă, iar invenţia românească premiată în acest an este una care este în curs de aplicare şi e brevetată la principalele oficii de brevete din lume, medaliile obţinute la Geneva, chiar cele de aur şi argint, nu reprezintă mai mult decât o diplomă de participare, ele nefiind menţionate pe lista de premii de pe site-ul evenimentului.

Există parteneriate internaţionale care nu vor putea fi duse la capăt?

Dacă proiectele se bazau pe finanţarea acordată de guvernul român, ele au fost probabil afectate. Mai important decât parteneriatele internaţionale este însă faptul că s-a pus în pericol capacitatea României de a avea un corp de oameni de ştiinţă profesionişti, de a avea o prezenţă proprie în ştiinţa şi tehnologia mondială. Viitoarele provocări care ne aşteaptă (criza climatică, cea energetică, posibile pandemii de gripa), precum şi faptul că o economie performantă se bazează din ce în ce mai mult pe ştiinţă şi tehnologie, necesită ca orice ţară care se preocupă de viitorul ei să acorde grija cuvenită oamenilor de ştiinţă.

Câte institute există în prezent în România?

Există aproximativ 300 de instituţii care au rezultate de nivel internaţional în cercetare. Aproximativ 56% din rezultatele cercetării provin din universităţi, 20% de la Institutele Naţionale de Cercetare-Dezvoltare, 15% de la institutele Academiei Române.

Câte dintre ele riscă închiderea definitivă din lipsă de fonduri?

Atât institutele cât şi universităţile au fost afectate de tăierea fondurilor. Institutele sunt cele mai vulnerabile, deoarece pentru multe dintre ele proiectele de cercetare reprezintă principala sursa de finanţare.

Tinerii cercetători reproşează modul în care se alocă fondurile pentru proiecte, susţinând că sunt prioritari cercetătorii cu o cariera importantă, instalaţi în posturi cheie. Care sunt criteriile de acordare a fondurilor?

În afară de finanţarea de bază a instituţiilor, fondurile pentru cercetare se acordă pe baza unor competiţii. Cercetătorii propun proiecte, care sunt evaluate de alţi cercetători, iar câştigătorii obţin finanţare. Problema fundamentală a competiţiilor româneşti este faptul că, cu o singură excepţie, marea majoritate a evaluatorilor au fost cercetători din România. Deoarece comunitatea ştiinţifică este mică, sunt inevitabile conflictele de interese şi apariţia traficului de influenţă. Soluţia, folosită de majoritatea ţărilor de dimensiunea României sau chiar mai mari, este utilizarea evaluatorilor internaţionali. Am iniţiat chiar o petiţie, susţinută de peste 3.800 de semnături, care a cerut utilizarea evaluatorilor internaţionali la competiţiile de finanţare a cercetării din România. Din păcate, Autoritatea Naţionala pentru Cercetare Ştiinţifică nu a dat încă un răspuns oficial acestei petiţii.

În Topul 500 Shanghai din 2008 nu figurează nicio universitate românească, iar bugetele pentru cercetare şi învăţământ au fost reduse. Totuşi, cercetarea românească dă rezultate. Este acesta un paradox românesc?

Nu este niciun paradox; există într-adevăr rezultate de excepţie ale cercetării româneşti, dar ele sunt izolate într-o mare de mediocritate. Tendinţele pozitive din ultimii ani s-au datorat faptului că, în condiţiile unui flux mai mare de finanţare, au putut beneficia de fonduri şi cei care fac într-adevăr cercetare, în timp ce, anterior, beneficiau de finanţări în principal cei cu influenţă în sistem.

Actuala reducere a fondurilor are şansa să fie un lucru pozitiv dacă Autoritatea Naţională pentru Cercetare Ştiinţifică (ANCS) ar folosi acest prilej pentru a separa grâul de neghină, pentru a finanţa doar grupurile care au rezultate reale, de nivel internaţional. Din păcate, reacţia ANCS şi a agenţiilor din subordinea ei la tăierea fondurilor pentru cercetare a fost una de tip comunist, ce a dus la tăierea fondurilor tuturor proiectelor, în loc să se fi tăiat fondurile doar grupurilor fără rezultate.

La douăzeci de ani după căderea regimului comunist, exodul tinerilor cercetători romani în Occident sau în SUA este încă de actualitate? Există o strategie care să stopeze acest fenomen?

În ultimii 2-3 ani, ca urmare a creşterii fondurilor alocate cercetării (anterior anului 2009), exodul tinerilor cercetători a scăzut. Au existat programe speciale de finanţare a cercetătorilor români din străinătate care reveneau în ţară. Numărul celor care au revenit a fost mic, deoarece instituţiile nu au fost foarte deschise pentru a primi tineri competitivi în rândul lor, care uneori ar fi putut bulversa ierarhiile din interiorul lor, ce nu corespund în multe cazuri performanţei ştiinţifice. Totuşi, a existat o tendinţă de creştere a interesului pentru revenirea în ţara în rândul celor din diaspora şi o creştere a numărului celor reîntorşi.

Guvernul a arătat însă la începutul lui 2009 că în România nu poţi trăi făcând doar cercetare fundamentală, deoarece nu mai poţi avea siguranţa că se respectă contractele de finanţare încheiate cu statul român, iar strategiile din domeniu, angajamentele faţă de UE sau Pactul Naţional pentru Educaţie nu au nicio valoare. Tendinţele de revenire în ţară a cercetătorilor români din străinătate s-au anulat, iar în schimb are loc o nouă plecare masivă a cercetătorilor români în străinătate, în special a celor tineri sau valoroşi, care îşi pot găsi de lucru foarte uşor în Europa occidentală, ca urmare a aderării României la UE şi a investiţiilor crescute pe care ţările occidentale le fac în cercetare, în cadrul pachetelor anti-criză. În lipsa unei infuzii de oameni de ştiinţă valoroşi, care ar fi putut avea loc prin revenirea celor din diaspora dacă finanţarea cercetării s-ar fi menţinut la cotele din anii precedenţi şi dacă barierele birocratice s-ar fi ridicat, se pierd şi şansele unei reforme a sistemului universitar, deoarece pur şi simplu nu există o majoritate în sistem care să susţină o astfel de reformă.

Care sunt reuşitele notabile ale cercetătorilor români în afara graniţelor ţării?

Există multe reuşite notabile, în toate domeniile. Răsfoind revistele Science sau Nature (cele mai prestigioase reviste ştiinţifice), găseşti din când în când şi nume româneşti. Din păcate, ele sunt în principal ale cercetătorilor din diaspora şi mai puţin ale celor din ţară.

La summit-ul de la Barcelona din 2002, UE se angaja ca până în 2010 să se acorde cercetării 3% din PIB. Cifrele sunt departe de a fi atinse. În aceste condiţii, cum vedeţi viitorul cercetării în Europa (faţă de SUA şi Japonia) şi în România?

Faptul că la nivel european există o preocupare pentru creşterea fondurilor alocate cercetării şi pentru creşterea competitivităţii cercetării europene mă face sa fiu optimist in ceea ce priveşte cercetarea europeană.

În privinţa României, cred că ne aflăm la un moment de cotitură la care factorii decizionali sper să ia deciziile care ar putea asigura, pe termen lung, competitivitatea economică a ţării.

Într-un scenariu pesimist, politicienii şi societatea ar putea să continue să ignore ştiinţa şi cercetarea, aşa cum au făcut-o la începutul acestui an, când fondurile pentru cercetare au fost măcelărite, iar reacţiile societăţii au fost minore. Vom deveni deci o ţară dependentă de tehnologia şi investiţiile externe, fără capital intelectual, o veritabilă ţară de căpşunari.

Într-un scenariu optimist, guvernul ar putea sa profite de reducerea actuală a fondurilor pentru a face, pentru prima dată în perioada postcomunistă, o reformă a sistemului de cercetare, printr-o refacere a ierarhiilor ştiinţifice pe baza performanţelor reale, de nivel internaţional şi prin eliminarea tuturor piedicilor birocratice care împiedică revenirea în ţară a cercetătorilor români din diaspora. În acest caz, reluarea unei finanţări adecvate pentru cercetare ar putea avea un impact semnificativ asupra dezvoltării economice şi sociale a ţării, deoarece eficienţa fondurilor alocate ar fi mult crescută, iar diaspora reprezintă un capital uman extrem de valoros care ar putea duce la o creştere importantă a potenţialului ştiinţific al ţării. Să sperăm că societatea şi factorul politic vor depăşi miopia deciziilor cu impact pe termen scurt şi vor înţelege importanţa reală a ştiinţei şi tehnologiei în lumea actuală.

Primenirea cercetării româneşti

Cercetarea românească pare să fi început un proces de schimbare. Dacă acum cinci ani Guvernul se mîndrea, în stil socialist, cu realizări ale cercetării de genul “Tractorul forestier TAF”, acum a adoptat o Strategie Naţională a Cercetării prin care recunoaşte rezultatele slabe ale cercetării româneşti şi îşi propune recuperarea decalajelor existente faţă de ţările europene. În documentele oficiale au început să se folosească, pentru evaluarea cercetării, indicatorii uzitaţi pe plan internaţional – publicaţiile ISI şi brevetele înregistrate la principalele oficii din lume. Valoarea unui grant de cercetare nu mai este ridicolă, ca acum cîţiva ani, Guvernul finanţînd în prezent cercetarea cu cîteva sute de mii de euro pe proiect şi urmînd să fie lansate competiţii pentru proiecte de pînă la două milioane de euro. Dacă pînă nu demult nu era prea grav să confunzi “cercetător” cu “cerşetor”, prin noile programe directorul unui proiect de cercetare poate să aibă un salariu de pînă la 4300 de euro lunar, salariu ce începe să fie competitiv cu cel din unele ţări vest-europene. Toate acestea indică începutul unui proces de primenire a cercetării din România.

Din păcate însă, aceste schimbări nu sînt suficiente pentru a aduce sistemul de cercetare-dezvoltare la nivel european şi pentru a-l putea transforma într-o pîrghie pentru dezvoltarea economică a ţării, aşa cum trebuie el să fie în lumea modernă, bazată pe cunoaştere. Performanţa ştiinţifică a României, raportată la mărimea populaţiei, este extrem de slabă şi nedemnă de statutul său de ţară europeană, fiind comparabilă sau depăşită de cea a unor ţări africane sau insulare (Gambia, Africa de Sud, Gabon, Trinidad şi Tobago, Jamaica, Botswana). Dacă în fizică, matematică, informatică, performanţa este comparabilă cu cea a altor ţări est-europene, există domenii – ca agronomia, ştiinţele biomedicale, economia – în care rezultatele cu relevanţă internaţională sînt extrem de puţine. Subfinanţarea din trecut este cu siguranţă o cauză importantă a poziţiilor codaşe în clasamentele internaţionale, dar o simplă creştere a finanţării şi folosirea unor criterii de evaluare mai obiective nu vor duce la rezultate semnificative dacă resursa umană este aceeaşi. România are un deficit enorm de cercetători, numărul declarat de Institutul Naţional de Statistică, raportat la populaţie, fiind de aproximativ trei ori mai mic decît media europeană. În plus, dintre aceştia doar o treime au rezultate de nivel internaţional.

Soluţia evidentă este atragerea şi revenirea în ţară a unei părţi a oamenilor de ştiinţă din diaspora, deoarece numărul lor este cam de două ori mai mare decît cel al cercetătorilor activi din ţară. Nu trebuie exclusă nici posibilitatea de a atrage oameni de ştiinţă străini, din ţări cum ar fi Italia sau Germania, unde numărul posturilor disponibile este extrem de limitat, sau din ţări asiatice. Există deja programe guvernamentale de finanţare a reîntoarcerii în ţară şi programe europene ce facilitează astfel de mobilităţi. Dar doar 15-25 de cercetători pe an s-au reîntors în ţară prin aceste programe. Şi asta demonstrează că sistemul românesc de cercetare mai are încă probleme importante care trebuie rezolvate.

În primul rînd, evaluarea cercetării este încă departe de a fi obiectivă. Pînă în prezent, toate proiectele de cercetare depuse pentru finanţare au fost evaluate exclusiv de evaluatori români, ceea ce duce la subiectivism prin faptul că aproape jumătate din evaluatori au fost persoane care nu au rezultate de nivel internaţional şi prin faptul că există inevitabil relaţii personale între oamenii care lucrează în acelaşi domeniu, în cadrul unei comunităţi ştiinţifice mici, cum e cea din România. Soluţia este utilizarea de evaluatori străini pentru toate proiectele mai mari de cîteva zeci de mii de euro pe an, aşa cum se practică peste tot în Europa, chiar şi în ţări cu tradiţie în cercetare. Se practică în continuare în România echivalarea rezultatelor ştiinţifice reale, de nivel internaţional, cu rezultate formale, cum ar fi publicaţiile în reviste româneşti – în care de multe ori se poate publica orice, şi care în majoritate nici nu pot fi găsite în biblioteci sau pe Internet – sau aşa-zisele “modele fizice, modele experimentale, modele funcţionale, prototipuri, normative, proceduri, metodologii, reglementări şi planuri tehnice”, a căror relevanţă nu este verificată. Soluţia ar fi renunţarea la aceste criterii tipic româneşti. Există chiar o petiţie, semnată de peste 470 de oameni de ştiinţă în sprijinul adoptării unor criterii internaţionale de evaluare a cercetării. Pentru a evita confuziile, trebuie spus aici că, evident, nu se pot cere evaluări internaţionale şi publicaţii ISI pentru domenii cum ar fi limba şi literatura română sau alte domenii umaniste cu specific naţional.

În al doilea rînd, birocraţia sistemului academic şi cea aferentă derulării proiectelor de cercetare este sufocantă. Sistemul românesc tratează o diplomă obţinută la Harvard cu mai multă suspiciune decît una obţinută la Oradea sau Petroşani, fiind încă necesară echivalarea ei de către minister, printr-o procedură umilitoare. Obţinerea dreptului de a conduce doctorate în ţară, chiar dacă a existat în străinătate, necesită parcurgerea unor alte proceduri complexe. Iar gestionarea unui grant de cercetare implică un timp enorm pierdut cu rezolvarea unor constrîngeri birocratice, marea majoritate absurde şi inutile. Soluţia pentru rezolvarea acestor probleme este foarte simplă şi implică eliminarea barierelor birocratice fără rost.

În al treilea rînd, sistemul academic este opac şi de multe ori reticent în a integra persoane competitive din exterior, ce ar putea deranja reţelele de influenţă formate în interiorul universităţilor şi institutelor. Pe nici un site al principalelor universităţi din ţară nu apare vreun anunţ care să arate posturile libere sau modalitatea prin care un potenţial doritor să revină în ţară, printr-unul din programele menţionate, se poate angaja la acea universitate. Probabil că această situaţie este mai greu de schimbat pe termen lung, din cauza inerţiei sistemului şi a rezistenţei reţelelor formate; dar o soluţie cu aplicabilitate imediată ar putea fi înfiinţarea unui institut de elită care să devină locul în care persoanele din diaspora să găsească un mediu de lucru de nivel occidental, şi care să ridice apoi nivelul întregului sistem.

Deci o simplă primenire nu este suficientă pentru sistemul de cercetare. Trebuie ca România să devină un loc atractiv pentru oamenii de ştiinţă. Iar pentru aceasta, sistemul trebuie să se cureţe de tot bagajul formelor fără fond, al rigidităţii instituţionale şi al birocraţiei, care s-au păstrat din perioada comunistă şi au fost perpetuate ulterior de cei care au beneficiat de ele. Pînă atunci, ne vom păstra în continuare locul din coada clasamentelor internaţionale.

Articol apărut în Dilema veche, nr. 197, 16.11.2007

Noi paradigme în inteligenţa artificială

Inteligența artificială s-a născut în urmă cu aproximativ 45 de ani, ca domeniu științific care încearcă construirea de mașini inteligente și modelizarea inteligenței umane. În mod tradițional, inteligența artificială s-a bazat pe calcul logic și manipularea de simboluri de către calculatoare. De exemplu, în unele sisteme un concept cum ar fi „scaun” e reprezentat de liste de simboluri ce reprezintă caracteristicile sale, cum ar fi SCAUN (elemente: șezut, spătar, picioare; culoare: maro; material: lemn). Aceste simboluri sunt însă interpretate de realizatorul sau utilizatorul programului, calculatorul nu „înțelege” ce înseamnă ele, ci doar le procesează conform unor reguli predefinite de programator. O alternativă a metodelor simbolice sunt modelele conexioniste, ce folosesc rețele neuronale artificiale. Ele funcționează după anumite principii inspirate din modul de funcționare al creierului uman, folosind multe elemente simple interconectate între ele. De obicei interpretarea datelor prelucrate de aceste rețele era însă făcută tot de utilizatorul uman, ca și în cazul metodelor simbolice.

Acest tip de strategii a avut succes în anumite domenii care pot fi ușor formalizate, cum ar fi probleme de planificare, rezolvarea de probleme de logică și geometrie, jocul de șah – campionul mondial Garry Kasparov a fost înfrânt în 1997 de către calculatorul Deep Blue al IBM. Multe alte sarcini simple care apar zilnic în viața unui om, cum ar fi recunoașterea unei persoane sau deplasarea în condiții variate nu au putut fi însă modelate cu același succes. Sistemele clasice nu sunt eficiente în rezolvarea unor clase importante de probleme care implică procese fundamentale de percepție, categorizare, acțiune în medii nesimplificate, fiind fragile și având dificultăți mari atunci când întâlnesc cazuri pentru care nu au fost programate.

Un exemplu pregnant pentru eșecul inteligenței artificiale clasice este proiectul Cyc. Început în anul 1984, acest proiect a încercat să asimileze cunoștințele uzuale ale oamenilor, prin introducere manuală de relații între simboluri, cum ar fi „Păsările au pene”, „Mamele sunt mai în vârstă decât copiii lor”. Inițiatorii lui și-au propus ca sistemul să ajungă în 1994 să poată asimila singur date, procesând cărți și studii. După ce a consumat mai mult de 60 de milioane de dolari (printre investitori s-a numărat și Microsoft) și 5 secole-persoane de introducere de date, proiectul nu a reușit nici astăzi ceea ce și-a propus inițial.

Noi paradigme

În ultimii ani, un nou curent ia amploare în inteligența artificială și în științele cognitive. Se recunoaște necesitatea ca agentul inteligent să aibă un corp, care să aibă atât senzori cât și posibilitatea de a acționa, și care să fie situat în mediul unde se află obiectele pe care le conceptualizează, pentru a putea interacționa cu ele. Robotul va descoperi lumea pe cont propriu, interacționând cu ea, asa cum o fac și oamenii și animalele, în loc sa fie îndopat cu simboluri care nu le înțelege și care descriu lumea dintr-o perspectivă umană. Capacitatea cognitivă este deci strâns legata de mediu, de capacitățile senzorimotoare ale agentului și de scopul lui, și nu numai de mecanismele cognitive propriu-zise. În acest caz, conceptul de scaun, de exemplu, nu mai este o listă de cuvinte care pot fi interpretate numai de utilizator sau programator, ci este totalitatea acțiunilor potențiale pe care robotul le poate întreprinde în prezența lui, asociate percepției curente și potențialelor stări perceptive ce pot rezulta în urma acțiunilor, conform experienței din trecut a robotului. Astfel se poate ajunge ca și sistemele artificiale să poată înțelege concepte.

Aceste idei nu sunt neapărat noi, apărând și în lucrările unor savanți din prima jumătate a secolului trecut, cum ar fi Gibson, von Uexkull, Merleau-Ponty, Piaget, Tolman și alții, dar capătă noi valențe și interpretări în contextul rezultatelor actuale din științele cognitive. Este interesant că spre acest punct de vedere converg rezultate din mai multe domenii. De exemplu, Rodney Brooks, director al laboratorului de inteligență artificială de la Massachussets Institute of Technology, SUA, a folosit această paradigmă pentru a crea roboți care au un comportament mult mai flexibil decât cei ce au mecanisme de control tradiționale, bazate pe simboluri. Kevin O’Regan, de la CNRS, Franța, susține această paradigmă cu experimente psihologice legate de anumite iluzii optice sau adaptarea senzorimotoare. Rezultatele din neuroștiințe susțin și ele această paradigmă. Recent, George Lakoff (Universitatea Berkeley, SUA) și Rafael Nunez (Universitatea Fribourg, Elveția) au arătat că chiar și conceptele matematice abstracte sunt fundamentate în interacțiunea omului cu mediul exterior și depind de capacitățile noastre senzorimotoare.

Inteligența artificială în România

Eșecul inteligenței artificiale clasice arată și necesitatea de a nu neglija sursele biologice de inspirație, și de a integra strâns cercetarea în inteligență artificială cu celelalte științe cognitive, și în special neuroștiințele și psihologia cognitivă. În România se face relativ puțină cercetare în inteligență artificială, iar cea care se face este în general cantonată în cadrul paradigmelor clasice, și într-o abordare formală, nu interdisciplinară. De exemplu, științele cognitive nu sunt menționate deloc, ca domeniu, în programele departamentului guvernamental responsabil de cercetare. Asta în timp ce Franța, de exemplu, încurajează dezvoltarea cercetării în științele cognitive prin acțiuni incitative, iar într-un raport recent al National Science Foundation (SUA) științele cognitive sunt identificate ca prioritate națională în cercetare, alături de biotechnologii, nanotechnologii, informatică, în principal în perspectiva integrării lor viitoare.

Pe de altă parte, în România există potențialul de a face cercetare competitivă în inteligență artificială, deoarece există competențe în informatică, iar pentru cercetarea în acest domeniu nu sunt necesare echipamente scumpe de laborator, cum sunt în celelalte domenii cu potențial ridicat, biotechnologiile sau nanotechnologiile. Dezvoltarea industriei românești de tehnologia informațiilor, care e un sector în plină expansiune și recunoscut ca prioritar de guvern, ar putea beneficia de aplicații rezultate de cercetarea în inteligență artificială, având în vedere că acum se bazează în proporție de 90% pe outsourcing, mult mai puțin profitabil decât produsele soft. Implementarea unei strategii de dezvoltare în România a cercetării în inteligență artificială și științe cognitive ar putea avea efecte benefice pentru păstrarea pe termen lung a competitivității internaționale a industriei românești de tehnologia informațiilor.

Articol apărut în revista Ştiinţă şi tehnică nr. 11-12, 2002